Ce a fost dupa 1859
Autor: Adrian CIOFLANCA
Data publicarii: 24/01/2008
De obicei, istoria de consum public evoca triumfalist si simplificator ce s-a intimplat pina la unirea din 1859. Se vorbeste mai putin de efectele negative asupra Iasului produse de unire
"Esential pentru o natiune este ca toti indivizii sa aiba multe lucruri in comun si in acelasi timp ca toti sa fi uitat o multime de lucruri", afirma, cu mult temei, in secolul XIX, Ernest Renan. Si natiunea romana se bazeaza pe o memorie comuna, dar si pe amnezii multiple care au nivelat asperitati si au temperat conflicte aparent insolvabile.
In sensul observatiei lui Renan, se poate spune ca amnezia privind separatismul moldovean din preajma anului 1859 face parte din formula noastra identitara. De la un moment dat, natiunea romana nu a mai fost dispusa sa-si aminteasca de perioada in care nu era atit de coeziva si uniforma pe cit isi imagineaza astazi. Informatii obiective despre rezistenta fata de proiectul unirii a unei parti din elita moldoveana se gasesc cu greu chiar si in studiile de specialitate, ca sa nu mai vorbim de muzee, manuale sau alte surse (in)formare publice. Evocarea separatismului stirneste inconfort pina si in mediile cultivate, semn ca nationalismul si-a pus apasat amprenta asupra culturii politice romanesti.
Unirea de la 1859 nu a fost rezultatul unei miscari consensuale fara rest, cum lasa sa se inteleaga manualele si o parte a istoriografiei. Dimpotriva, a fost o decizie politica luata dupa lungi si tensionate dezbateri. Ideea unirii a stirnit entuziasme, dar si aprehensiuni. A coagulat forte insemnate, dar si o opozitie consistenta. A atras argumente solide, dar si contra-argumente la fel de serioase. Pe scurt, constituirea statului roman unificat a urmat unui proces decizional complex, in care s-a ajuns cu greu la un numitor comun minimal intre elitele moldovene si muntene. Si, un lucru iarasi uitat adesea, dezbaterile au continuat cu si mai mare intensitate dupa consumarea actului unirii.
Ion C. Bratianu observa chiar in iunie 1859 ca entuziasmul de la 24 ianuarie s-a potolit, tinzind sa se transforme in dezamagire. Unirea nu fusese solutia magica pentru rezolvarea tuturor problemelor, asa cum isi imaginasera unii in momentele de efuziune. Pentru moldoveni, pe masura ce statul roman se consolida in formula strict centralizatoare pentru care optase, au aparut tot mai multe elemente care confirmau temerile dinainte de unire, formulate de anti-unionisti. Capitala s-a mutat nu la Focsani, cum s-a stabilit initial, ci la Bucuresti. Cererea de amplasare a Curtii de Casatie la Iasi, ca "o compensatie morala pentru pierderile suferite de acest oras", a ramas fara ecou. Elita politica si culturala a inceput sa emigreze spre Bucuresti. Economia
locala a decazut dramatic (participantii la o dezbatere organizata de autoritatile din Iasi in 1863 se plingeau ca nivelul schimburilor comerciale din 1862, anul centralizarii, a scazut cu 70% in comparatie cu 1861; ca "meseriile si fabricele din Iasi au cazutu cu totul", ca "valoarele caselor au cazutu de spariatu"). In 1863, iesenii cereau Bucurestiului aplicarea unui principiu al "sciintei moderne: descentralizarea administrativa", pentru ca "Iasii, ca si intreaga tara, sa scape de sub ucigatoarea concentrare a toata activitatea si viata nationala intr-un singur punct, oricare ar fi el". Fara ecou.
Nu intimplator, s-au acumulat frustrari. Cuza a fost primit cu raceala la Iasi in 1861. In 1862, izbucnea o manifestatie de protest in timpul careia au fost arse portretele lui Mihail Kogalniceanu (vazut ca tradator al cauzei moldovenilor) si s-a vorbit de "inghitirea", de "anexarea" Moldovei de catre Muntenia. Sfirsitul domniei lui Cuza gasea Moldova cuprinsa de nervozitate, iar nemultumirea era, dupa cum observau martorii straini, generalizata. "Moldova intreaga sufera - sublinia fara menajamente si Nicolae Sutu - de parasirea in care a fost lasata in urma unirii; de fapt n-a fost decit o anexare si o nimicire a fiintei sale, din lipsa de prevedere care sa faca sacrificiul mai putin dureros". Iesenii au sarbatorit caderea lui Cuza cu trei nopti de iluminatii. Tot mai multi cereau desfacerea unirii. N. Rosetti-Roznovanu lansa diatribe greu de imaginat acum: "Astazi, toate miscarile noastre, dupa mine, trebuie sa tinda numai la scaparea nenorocitei noastre Patrii Moldova de un jug mai crud si mai rusinos decit oricare, de jugul acelor care din gura se numesc, indraznesc a se numi, fratii nostri, iar prin faptele lor au demonstrat indeajuns ca n-au alt scop decit a se sluji de noi ca de robi, a suge putinul avut care ne-au ramas, a suge pina si singele nostru, a ne sacrifica, ca niste victime nevinovate, desfrinatei lor ambitiuni".
Tensiunea a culminat cu revolta separatista din Iasi, din aprilie 1866. Pe 3 aprilie 1866, dupa liturghie, multimea adunata intre Mitropolie si palatul Roznovanu, unde se reunisera liderii separatisti - circa 500 de persoane, dupa estimarile oficiale - a pornit, cu mitropolitul in frunte, spre Palatul Administrativ. Multimea striga "Jos Unirea!", "Traiasca Moldova". Protestatarii s-au inarmat cu pari si cu pietre; unii aveau pusti. Au incercat sa ridice baricade in fata regimentului muntean pe care Bucurestiul, prevazator, il trimisese din timp la Iasi. Initial, soldatii nu au avut voie sa traga, dar cind a aparut riscul sa fie coplesiti, au primit semnalul pentru deschiderea focului si atac la baioneta. S-a iscat, astfel, o confruntare singeroasa, care a durat citeva ore. Printre raniti s-a aflat, se pare, chiar mitropolitul. Ordinea a fost restabilita curind, strazile curatate de singe
si de baricade, iar liderii revoltei arestati. Numarul victimelor nu se stie precis, pentru ca autoritatile au facut ancheta in cel mai mare secret. Este vorba, oricum, de cel putin citeva zeci de morti si alte zeci de raniti.
Acest fapte stingheritoare isi gasesc cu greu locul in memoria triumfalista si simplificatoare legata de unirea din 1859. Cu atit mai mult cu cit probleme semnalate atunci ramin si astazi valabile. Iasul nu si-a revenit niciodata pe deplin din socul politic, economic si cultural suferit dupa unire. Marginalizarea Iasului in cadrul noului statul ramine un fapt. Moldovenii au a incasa in continuare dispretul capitalei. In fine, cel mai important, centralizarea sufocanta pe care o reclamau separatistii face si astazi ravagii.
marți, 18 mai 2010
duminică, 9 mai 2010
Blestemul aurului din Apuseni
Doru Cobuz
Duminica, 27 Octombrie 2002
Patima metalului pretios a atras in Carpati aventurieri sau imparati, lasind romanilor doar legende si suferinta
Atunci cind s-a descoperit ca metalul galbui, prea moale pentru a putea fi folosit la arme, poate fi modelat si prelucrat in minunate obiecte, aurul a devenit blestemat. Raritatea lui l-a facut sa fie si mai apreciat, sa ajunga la mare pret, iar treptat a devenit simbolul puterii, al bogatiei, etalonul suprem a tot ceea ce ne inconjoara. Nici un alt metal nu a stirnit de-a lungul intregii istorii a omenirii atitea patimi, lacomie, pasiuni, razboaie. Desi, fizic vorbind, e vorba doar despre un metal, el este prezent de mii de ani in tot ce inseamna istorie, mit, trecut si prezent, realitate: mere din aur, oua din aur, pasari maiastre, Hoarda din aur, imparati si printi din aur, totul este poleit cu aur...
Soarta a harazit ca pe pamintul pe care vietuim sa fie aur din belsug. Iar blestemul a cazut asupra oamenilor, vremurile fiind cu noi mai mult decit nemiloase - aurul continua sa-si treaca pe raboj victimele. Stralucirea lui infierbinta perpetuu mintile oamenilor. Si astazi, Romania este vinturata, scarpinata de cautatorii de comori, vinatorii de tezaure, oameni care viseaza la comoara lui Decebal... Oameni carora aurul le face cu ochiul.
Galbuiul material poarta in el ceva misterios. In traditia populara se spune ca, acolo unde sint ingropate comori, in Noaptea de Sinziene danseaza Ielele. Cine le vede isi pierde mintile. Scapa doar cel care le priveste printr-un ban din aur gaurit. De blestemul care insoteste orice comoara din aur nu scapa insa nimeni. Demonul aurului nu poate fi imblinzit. Intr-un fel sau altul, povestea aurului este o poveste despre nebunie. Fie ea frumoasa sau hidoasa. Niciodata simpla.
Blestemul lui Zamolxis
Muntii Apuseni poarta de mii de ani o faima apasatoare, aceea ca printre stincile sale se ascund comori cu neputinta de masurat. Potrivit lui Herodot si lui Didor din Sicilia, aurul din Tracia a ajuns chiar pina in palatele faraonilor, iar inainte ca romanii sa fie atrasi de vraja metalului galben, in muntii dacilor au venit dupa aur grecii si fenicienii. Razboaiele cu Traian s-au soldat nu numai cu cucerirea unui important teritoriu dac, dar si cu capturarea “tezaurului” lui Decebal, o comoara unica pentru timpul acela - 165 tone de aur.
Primul care face referire la tezaurul Daciei este medicul curant al lui Traian, grecul Criton, care, in insemnarile sale, aminteste despre “o incredibila comoara” care s-ar gasi in Muntii Orastiei. Criton spune ca, dupa cucerirea Daciei, romanii au capturat o cantitate de aur de 5.000.000 de livre si una dubla de argint, ceea ce inseamna aproximativ 2.000.000 kilograme de aur si 4.000.000 kilograme de argint. Citiva dintre cercetatori au presupus ca cifra este mult exagerata, comoara lui Decebal cintarind de fapt cam a zecea parte din cantitatile prezentate de Criton, respectiv 165 de tone de aur si 300 de tone de argint. Despre aceasta “comoara” circula o legenda interesanta. Se spune ca, inainte de a muri, regele Decebal si-a blestemat semenii sa fie pedepsiti de Zamolxis daca vor dezvalui cuiva de singe strain ascunzatorile, iar profanatorii de tezaure sa nu se poata bucura, nici macar o zi din viata, de o singura moneda furata! Timp de 200 de ani de la primele descoperiri consemnate, taranii din zona s-au temut cu adevarat de blestemul lui Decebal. Tot taranii sint cei care cred ca nu intimplator a fost concesionata, catre firma “Gabriel Resources”, tocmai zona aurifera Rosia Montana, aceeasi care a fost, de fapt, unul dintre obiectivele principale ale cuceririi Daciei de catre Traian.
“Muntii nostri aur poarta”
Rosia Montana a fost dintotdeauna perla industriei aurifere romanesti. Aici s-a obtinut mereu cea mai mare cantitate de aur. Datorita importantei sale, aceasta a devenit patrimoniu al imparatului atunci cind romanii au cucerit Dacia. “Alburnus Maior”, denumirea latina, este atestata documentar la 6 februarie 131, fiind astazi cea mai veche localitate cunoscuta din Romania. Aur a fost mereu din plin, iar zacamintul a fost la suprafata, asa ca Rosia a reprezentat o sursa nesecata pentru sperante de imbogatire. Legendele locului sint multe, despre localnici spunindu-se chiar ca si-au construit casele dupa modelul german, cu peretele in drum, tocmai pentru a-si zavori si mai bine secretele si bogatiile, iar despre peretii unora dintre case, unele si din secolul al XVIII-lea, se zice ca ascund comori care nu vor fi descoperite decit atunci cind vor fi darimate.
Epoca de aur, fara aur!
Cind comunistii au venit la putere, numarul muncitorilor, al cautatorilor de aur a scazut enorm. Acum, cautatorii de aur sint si ei simple legende ale locului, care prinsesera putina viata la mijlocul anilor ‘80, cind Ceausescu i-a incurajat sa se intoarca. Spera ca va duce astfel industria aurifera pe culmile cele mai inalte de progres si exploatare eficienta si ca nici un graunte de aur nu va scapa miinilor harnice ale ziditorilor comunismului romanesc. Munca nu s-a dovedit a fi nici usoara si nici plina de satisfactii, chiar daca statul le punea la dispozitie tot ceea ce aveau nevoie. Localnicii isi aduc aminte ca isi facusera atunci aparitia in zona oameni chiar din Brasov si Bucuresti, vinatori ai prafului de aur. Nu a fost ca flacara sa se reaprinda.
Aventurierii pastreaza tacerea
Acum, oricine vrea sa scormoneasca albia riului pentru o farima de aur are nevoie de o autorizatie speciala si de noroc. Oamenii ridica din umeri cind ii intrebi despre cautatorii de aur sau iti raspund ca ii gasesti in Muntii Orastiei, confundindu-i cu cei care sapa vestigiile daco-romane in cautare de comori. Hurca, dirgul, hertul si peticele de postav, “instrumentele” cu care cautatorii de aur in albia riului separau metalul pretios de pamint si apa, nu mai sint cunoscute decit pentru prea putini localnici. Cei care se mai indeletnicesc cu aceasta activitatea prefera sa pastreze tacerea pentru a nu divulga nici macar numele riurilor prin care isi cauta norocul. Se zice ca ar fi vreo trei prin toata tara.
Goana dupa aur continua
Goana dupa noul “Eldorado” a inceput in vara anului 1990 cind, o data cu libertatea, oamenii si-au adus aminte de aurul dacic. Disperata, in 1996, directoarea muzeului din Deva a intocmit un referat catre SRI pentru a trage un semnal de alarma asupra jafului. Ca un facut, in scurt timp, pe Valea Gradistei au aparut vile si masini luxoase, in curtile unor localnici altadata lipiti pamintului. Tot in 1996, Ioan Pricajcan a descoperit peste 300 de monede din aur si argint, pe care le-a vindut Muzeului National de Istorie care i-a platit un milion de lei pentru fiecare bucata. In Occident, o casa de licitatie ar fi platit pentru o moneda aproape 2.500 de dolari. Imediat dupa descoperirea lui Pricajcan, “cautatorii de comori” au inceput sa bintuie prin Muntii Apuseni. Miza cea mare a acestora este comoara lui Decebal.
- La inceputul lui 1997, Interpolul prelua de la politia maghiara un cetatean roman cu domiciliul in orasul Orastie, care fusese arestat in Ungaria pentru ca se descoperisera asupra lui aproximativ 200 de kosoni (moneda de 9,8 grame si 24 de carate, evaluata la 10.000 de dolari).
- In decembrie 2000, politia a reusit sa prinda citiva cautatori de comori si sa confiste trei detectoare de metale si 1.700 de monede din aur. Alte 2.700 de monede din aur de tip “lisimah” au ajuns in Franta, iar politistii au retinut nu mai putin de 12 indivizi care, inarmati cu lopeti si detectoare de metale, faceau sapaturi neautorizate.
- In iulie 2001, politia l-a arestat pe Ion Macovei, in virsta de 35 de ani, fara ocupatie, din Deva, in timp ce folosea un detector de metale in zona arheologica Gradistea Muncelului.
- In august 2001, politistii hunedoreni au arestat doua persoane care furasera, de pe santierul arheologic, 83 de monede din argint. Pe linga bani, anchetatorii au mai descoperit si o fibula din bronz, doua fragmente dintr-o brosa si un ban din aur, tip koson.
- Acum un an, pe Internet, pentru 3.600 de dolari erau oferite expeditii arheologice de doua saptamini pentru descoperirea tezaurelor dacice.
- Statistica neoficiala vorbeste de o medie anuala de 4.000 de cautatori de comori, iar politia locala sustine ca stie de existenta a nu mai putin de 70 de detectoare de metale performante aflate in posesia celor care misuna prin zona, in timp ce Muzeul Civilizatiei Dacice si Romane din Deva are doar un detector!
- Abia in august anul acesta guvernul a anuntat elaborarea unei legi a monumentelor. Ea prevede pentru comercializarea detectoarelor fara aviz o pedeapsa de la doi la sapte ani de inchisoare. Nedeclararea descoperirilor facute se pedepseste cu amenda.
Doua milenii de furie a aurului
La Brad exista un muzeu unic in Romania. Ceea ce localnicii si vizitatorii numesc Muzeul Aurului este de fapt o casa cu gratii verzi si paznic cu pistol la centura, citeva incaperi unde poti afla citeva dintre povestile nascute de-a lungul citorva veacuri de cautari febrile ale minereului pretios. Geologul Grigore Verdes are misiunea de a spune o poveste al carei sfirsit nu pare a fi niciodata contemporan cu omenirea - aceea a oamenilor coboriti in galerii pentru a aduce la lumina metalul pretios. “Aici, la sapte kilometri de Brad, exista o galerie sapata inca din vremea romanilor”, isi incepe povestea ghidul meu, prezentind schematic modul in care coborau pe atunci minerii in maruntaiele pamintului. Capitole intregi din aceasta poveste lipsesc din memoria muzeului ingrijit de “intreprindere”, asa cum numesc localnicii Compania Nationala a Cuprului, Aurului si Fierului “Minvest”. Nu s-au pastrat prea multe urme ale activitatii pina in secolul al XIV-lea, dar de aici sirul se reia.
De la streamp la amalgam
Mai multe poze prezinta modul in care se obtinea, cu aproape 200 de ani in urma, aurul din gramezi uriase de minereu, ce parea o simpla piatra. Minerii, tarani simpli, isi imparteau minereul scos din pamint in parti egale, iar fiecare avea acasa cite un streamp - utilaj asemanator unei mori, care se folosea de puterea apei de munte in cadere pentru a farimita minereul, urmind apoi ca oamenii sa scoata aurul prin spalarea in mai multe ape, folosindu-se principiul banal potrivit caruia greutatea acestuia l-ar fi obligat sa se depuna. “Mai tirziu se folosea amalgamarea, procedeu constind in amestecarea minereului cu mercur, care favoriza separarea grauntelor de aur”, ne lamureste ghidul. Pe o bucata de sticla sint pastrate cinci “pepite” de metal pretios, asa cum arata el abia separat de mercur prin evaporare.
Furaciuni si minuni
Mai jos, pe o alta bucata de sticla, un ghemotoc de cirpe. Grigore Verdes povesteste ca, de fapt, asa se fura aur din mina. Ghemotocul, uns cu grasime, era introdus in anus pentru a insela paznicii care ar fi putut cauta in multe parti, dar nu si acolo. O traista uscata de timp se dovedeste a fi o alta dovada a stradaniei cu care minerii incercau sa se imbogateasca inselind proprietarii exploatarilor. Traista avea un spate dublu in care s-ar fi putut strecura cite o pepita, iar in interior, alte doua buzunare ar fi putut folosi in acelasi scop. O palarie pastrata si ea intr-unul dintre rafturi pare a fi printre primele obiecte de protectie la locul de munca. Aceasta, imbibata in ulei si praf, a capatat o duritate care ar fi facut fata unor evenimente mai putin dorite.
In alte camere ale muzeului se pot vedea citeva dintre cele mai interesante bucati de minereu, unele botezate dupa lucrurile pe care le-ar reprezenta: catel, sarpe, flori, balerina etc. Unul dintre jocurile hazardului a facut ca la spargerea in doua a unei pietre sa se dezvaluie, trasata de un strat de aur, harta Romaniei intregite.
Aurul din Brad a adus capitalismul
La Brad au aparut si primele semne ale capitalismului pentru ca aici au ajuns, pe la 1885, primii investitori straini, atrasi de zacamintele de aur (investitori nemti), iar in perioada interbelica s-a nascut un adevarat model romanesc al economiei de piata. Societatea “Mica”, printre ai carei actionari
s-au numarat Octavian Goga, gen. Averescu, Iuliu Maniu sau Ioan Gigurtu - prim-ministru al Romaniei -, si-a pastrat si azi renumele pentru modul cum a inteles sa isi rasplateasca actionarii, dar si muncitorii. In anul 1937, mina de la Brad avea o productie de 3,5 tone de aur pe an, mai mare decit intreaga productie de azi a Romaniei. Actionarii de la “Mica” isi extinsesera activitatea in intreaga zona, dar avintul activitatii avea sa fie taiat de razboi. Societatea nu si-a mai revenit niciodata, iar in '48 comunistii au nationalizat toate proprietatile particularilor.
Extractia aurului nu mai este rentabila
Astazi, Romania este al saselea producator al Europei, dar la nivel mondial, cantitatile de aur pe care le mai dau tarii Apusenii, 2,5 tone/an, sint neglijabile. Africa de Sud, care este liderul mondial la acest capitol, produce anual mai mult de 300 de tone de aur. In prezent, sint active cinci zone miniere, aceleasi de citeva sute de ani: Brad, Certej, Rosia Montana, Baia de Aries si Zlatna. Incredibil, dar industria unui adevarat simbol al bogatiei si puterii, aurul, produce acum someri, iar cheltuielile de extractie sint prea mari pentru a se mai vorbi de rentabilitate. Compania “Minvest”, care detine monopol asupra filoanelor romanesti, cel putin cele cunoscute, traieste din subventii. Activitatea ei este acum considerata neprofitabila si asta pentru ca pretul aurului a scazut la nivel mondial, iar preturile de extractie au crescut foarte mult in conditiile economiei romanesti postdecembriste. Investitii in utilaje nu s-au mai facut din anii '80, iar acum o problema o constituie chiar si costurile de reparatii si intretinere ale acestora. Si cind te gindesti ca vorbim despre AUR, miezul de legenda care a luat la propriu mintile a generatii intregi.
Miturile si legendele leaga aurul doar de nenorociri
Taranii din Viltori-Albastiu cred ca in satul lor este ingropata o comoara si ca deasupra ei, in unele zile, se ridica o flacara. Acum mai bine de 100 de ani, un localnic a sapat vreo zece metri ca sa ajunga la comoara. “Dupa ce a scos caldarea de aur si-a dus-o in casa, a doua zi caldarea era plina de jivine, serpi, sopirle”, spun localnicii. In aceeasi zi, a ingropat-o la loc, speriat de ceea ce ar putea urma.
- Tot o comoara a cautat si fiica unui satean din satul Fenes, careia tatal ii spusese ca s-ar afla pe Dimbau, unde ungurii au ascuns aur. Tinara a angajat 20 de barbati din satul Viltori care sa sape dupa comoara, dar lucrarile s-au oprit in fata unei porti de fier, iar femeia a murit in urma unui atac de cord.
- Batrinii din Izvorul Craiului cred ca linga riu a fost ingropat un voievod intr-un sicriu din aur. In Vinerea de Pasti, deasupra Izvorului se vad flacari galbene, iar in noaptea Invierii se aud batind clopote de sub Poduri, zona din preajma Virfului Vilcoi. Locul e considerat “rau”, iar blestemele se intind peste cei care vor sa ia aurul.
- Un loc unde au ramas si azi urme de sapaturi se afla linga Padurea Magura, in apropierea centrului Zlatnei. Un localnic spune ca l-a atras focul ce se ridica deasupra unei movile. A sapat doi metri si, brusc, s-a trezit aruncat de “ceva”, la 30 de metri mai jos.
- Legenda spune ca haiducii ar fi ascuns comori de aur in Pestera Polovraci, situata in apropiere de manastirea cu acelasi nume, construita in 1645, in Cheile Oltetului. Tot o legenda sustine ca in pestera ar exista un tezaur dacic, iar disparitiile misterioase ale celor care se incumeta in burta muntelui sporesc taina. (R.N)
Copyright © 1996-2002 Evenimentul Zilei Online.
Duminica, 27 Octombrie 2002
Patima metalului pretios a atras in Carpati aventurieri sau imparati, lasind romanilor doar legende si suferinta
Atunci cind s-a descoperit ca metalul galbui, prea moale pentru a putea fi folosit la arme, poate fi modelat si prelucrat in minunate obiecte, aurul a devenit blestemat. Raritatea lui l-a facut sa fie si mai apreciat, sa ajunga la mare pret, iar treptat a devenit simbolul puterii, al bogatiei, etalonul suprem a tot ceea ce ne inconjoara. Nici un alt metal nu a stirnit de-a lungul intregii istorii a omenirii atitea patimi, lacomie, pasiuni, razboaie. Desi, fizic vorbind, e vorba doar despre un metal, el este prezent de mii de ani in tot ce inseamna istorie, mit, trecut si prezent, realitate: mere din aur, oua din aur, pasari maiastre, Hoarda din aur, imparati si printi din aur, totul este poleit cu aur...
Soarta a harazit ca pe pamintul pe care vietuim sa fie aur din belsug. Iar blestemul a cazut asupra oamenilor, vremurile fiind cu noi mai mult decit nemiloase - aurul continua sa-si treaca pe raboj victimele. Stralucirea lui infierbinta perpetuu mintile oamenilor. Si astazi, Romania este vinturata, scarpinata de cautatorii de comori, vinatorii de tezaure, oameni care viseaza la comoara lui Decebal... Oameni carora aurul le face cu ochiul.
Galbuiul material poarta in el ceva misterios. In traditia populara se spune ca, acolo unde sint ingropate comori, in Noaptea de Sinziene danseaza Ielele. Cine le vede isi pierde mintile. Scapa doar cel care le priveste printr-un ban din aur gaurit. De blestemul care insoteste orice comoara din aur nu scapa insa nimeni. Demonul aurului nu poate fi imblinzit. Intr-un fel sau altul, povestea aurului este o poveste despre nebunie. Fie ea frumoasa sau hidoasa. Niciodata simpla.
Blestemul lui Zamolxis
Muntii Apuseni poarta de mii de ani o faima apasatoare, aceea ca printre stincile sale se ascund comori cu neputinta de masurat. Potrivit lui Herodot si lui Didor din Sicilia, aurul din Tracia a ajuns chiar pina in palatele faraonilor, iar inainte ca romanii sa fie atrasi de vraja metalului galben, in muntii dacilor au venit dupa aur grecii si fenicienii. Razboaiele cu Traian s-au soldat nu numai cu cucerirea unui important teritoriu dac, dar si cu capturarea “tezaurului” lui Decebal, o comoara unica pentru timpul acela - 165 tone de aur.
Primul care face referire la tezaurul Daciei este medicul curant al lui Traian, grecul Criton, care, in insemnarile sale, aminteste despre “o incredibila comoara” care s-ar gasi in Muntii Orastiei. Criton spune ca, dupa cucerirea Daciei, romanii au capturat o cantitate de aur de 5.000.000 de livre si una dubla de argint, ceea ce inseamna aproximativ 2.000.000 kilograme de aur si 4.000.000 kilograme de argint. Citiva dintre cercetatori au presupus ca cifra este mult exagerata, comoara lui Decebal cintarind de fapt cam a zecea parte din cantitatile prezentate de Criton, respectiv 165 de tone de aur si 300 de tone de argint. Despre aceasta “comoara” circula o legenda interesanta. Se spune ca, inainte de a muri, regele Decebal si-a blestemat semenii sa fie pedepsiti de Zamolxis daca vor dezvalui cuiva de singe strain ascunzatorile, iar profanatorii de tezaure sa nu se poata bucura, nici macar o zi din viata, de o singura moneda furata! Timp de 200 de ani de la primele descoperiri consemnate, taranii din zona s-au temut cu adevarat de blestemul lui Decebal. Tot taranii sint cei care cred ca nu intimplator a fost concesionata, catre firma “Gabriel Resources”, tocmai zona aurifera Rosia Montana, aceeasi care a fost, de fapt, unul dintre obiectivele principale ale cuceririi Daciei de catre Traian.
“Muntii nostri aur poarta”
Rosia Montana a fost dintotdeauna perla industriei aurifere romanesti. Aici s-a obtinut mereu cea mai mare cantitate de aur. Datorita importantei sale, aceasta a devenit patrimoniu al imparatului atunci cind romanii au cucerit Dacia. “Alburnus Maior”, denumirea latina, este atestata documentar la 6 februarie 131, fiind astazi cea mai veche localitate cunoscuta din Romania. Aur a fost mereu din plin, iar zacamintul a fost la suprafata, asa ca Rosia a reprezentat o sursa nesecata pentru sperante de imbogatire. Legendele locului sint multe, despre localnici spunindu-se chiar ca si-au construit casele dupa modelul german, cu peretele in drum, tocmai pentru a-si zavori si mai bine secretele si bogatiile, iar despre peretii unora dintre case, unele si din secolul al XVIII-lea, se zice ca ascund comori care nu vor fi descoperite decit atunci cind vor fi darimate.
Epoca de aur, fara aur!
Cind comunistii au venit la putere, numarul muncitorilor, al cautatorilor de aur a scazut enorm. Acum, cautatorii de aur sint si ei simple legende ale locului, care prinsesera putina viata la mijlocul anilor ‘80, cind Ceausescu i-a incurajat sa se intoarca. Spera ca va duce astfel industria aurifera pe culmile cele mai inalte de progres si exploatare eficienta si ca nici un graunte de aur nu va scapa miinilor harnice ale ziditorilor comunismului romanesc. Munca nu s-a dovedit a fi nici usoara si nici plina de satisfactii, chiar daca statul le punea la dispozitie tot ceea ce aveau nevoie. Localnicii isi aduc aminte ca isi facusera atunci aparitia in zona oameni chiar din Brasov si Bucuresti, vinatori ai prafului de aur. Nu a fost ca flacara sa se reaprinda.
Aventurierii pastreaza tacerea
Acum, oricine vrea sa scormoneasca albia riului pentru o farima de aur are nevoie de o autorizatie speciala si de noroc. Oamenii ridica din umeri cind ii intrebi despre cautatorii de aur sau iti raspund ca ii gasesti in Muntii Orastiei, confundindu-i cu cei care sapa vestigiile daco-romane in cautare de comori. Hurca, dirgul, hertul si peticele de postav, “instrumentele” cu care cautatorii de aur in albia riului separau metalul pretios de pamint si apa, nu mai sint cunoscute decit pentru prea putini localnici. Cei care se mai indeletnicesc cu aceasta activitatea prefera sa pastreze tacerea pentru a nu divulga nici macar numele riurilor prin care isi cauta norocul. Se zice ca ar fi vreo trei prin toata tara.
Goana dupa aur continua
Goana dupa noul “Eldorado” a inceput in vara anului 1990 cind, o data cu libertatea, oamenii si-au adus aminte de aurul dacic. Disperata, in 1996, directoarea muzeului din Deva a intocmit un referat catre SRI pentru a trage un semnal de alarma asupra jafului. Ca un facut, in scurt timp, pe Valea Gradistei au aparut vile si masini luxoase, in curtile unor localnici altadata lipiti pamintului. Tot in 1996, Ioan Pricajcan a descoperit peste 300 de monede din aur si argint, pe care le-a vindut Muzeului National de Istorie care i-a platit un milion de lei pentru fiecare bucata. In Occident, o casa de licitatie ar fi platit pentru o moneda aproape 2.500 de dolari. Imediat dupa descoperirea lui Pricajcan, “cautatorii de comori” au inceput sa bintuie prin Muntii Apuseni. Miza cea mare a acestora este comoara lui Decebal.
- La inceputul lui 1997, Interpolul prelua de la politia maghiara un cetatean roman cu domiciliul in orasul Orastie, care fusese arestat in Ungaria pentru ca se descoperisera asupra lui aproximativ 200 de kosoni (moneda de 9,8 grame si 24 de carate, evaluata la 10.000 de dolari).
- In decembrie 2000, politia a reusit sa prinda citiva cautatori de comori si sa confiste trei detectoare de metale si 1.700 de monede din aur. Alte 2.700 de monede din aur de tip “lisimah” au ajuns in Franta, iar politistii au retinut nu mai putin de 12 indivizi care, inarmati cu lopeti si detectoare de metale, faceau sapaturi neautorizate.
- In iulie 2001, politia l-a arestat pe Ion Macovei, in virsta de 35 de ani, fara ocupatie, din Deva, in timp ce folosea un detector de metale in zona arheologica Gradistea Muncelului.
- In august 2001, politistii hunedoreni au arestat doua persoane care furasera, de pe santierul arheologic, 83 de monede din argint. Pe linga bani, anchetatorii au mai descoperit si o fibula din bronz, doua fragmente dintr-o brosa si un ban din aur, tip koson.
- Acum un an, pe Internet, pentru 3.600 de dolari erau oferite expeditii arheologice de doua saptamini pentru descoperirea tezaurelor dacice.
- Statistica neoficiala vorbeste de o medie anuala de 4.000 de cautatori de comori, iar politia locala sustine ca stie de existenta a nu mai putin de 70 de detectoare de metale performante aflate in posesia celor care misuna prin zona, in timp ce Muzeul Civilizatiei Dacice si Romane din Deva are doar un detector!
- Abia in august anul acesta guvernul a anuntat elaborarea unei legi a monumentelor. Ea prevede pentru comercializarea detectoarelor fara aviz o pedeapsa de la doi la sapte ani de inchisoare. Nedeclararea descoperirilor facute se pedepseste cu amenda.
Doua milenii de furie a aurului
La Brad exista un muzeu unic in Romania. Ceea ce localnicii si vizitatorii numesc Muzeul Aurului este de fapt o casa cu gratii verzi si paznic cu pistol la centura, citeva incaperi unde poti afla citeva dintre povestile nascute de-a lungul citorva veacuri de cautari febrile ale minereului pretios. Geologul Grigore Verdes are misiunea de a spune o poveste al carei sfirsit nu pare a fi niciodata contemporan cu omenirea - aceea a oamenilor coboriti in galerii pentru a aduce la lumina metalul pretios. “Aici, la sapte kilometri de Brad, exista o galerie sapata inca din vremea romanilor”, isi incepe povestea ghidul meu, prezentind schematic modul in care coborau pe atunci minerii in maruntaiele pamintului. Capitole intregi din aceasta poveste lipsesc din memoria muzeului ingrijit de “intreprindere”, asa cum numesc localnicii Compania Nationala a Cuprului, Aurului si Fierului “Minvest”. Nu s-au pastrat prea multe urme ale activitatii pina in secolul al XIV-lea, dar de aici sirul se reia.
De la streamp la amalgam
Mai multe poze prezinta modul in care se obtinea, cu aproape 200 de ani in urma, aurul din gramezi uriase de minereu, ce parea o simpla piatra. Minerii, tarani simpli, isi imparteau minereul scos din pamint in parti egale, iar fiecare avea acasa cite un streamp - utilaj asemanator unei mori, care se folosea de puterea apei de munte in cadere pentru a farimita minereul, urmind apoi ca oamenii sa scoata aurul prin spalarea in mai multe ape, folosindu-se principiul banal potrivit caruia greutatea acestuia l-ar fi obligat sa se depuna. “Mai tirziu se folosea amalgamarea, procedeu constind in amestecarea minereului cu mercur, care favoriza separarea grauntelor de aur”, ne lamureste ghidul. Pe o bucata de sticla sint pastrate cinci “pepite” de metal pretios, asa cum arata el abia separat de mercur prin evaporare.
Furaciuni si minuni
Mai jos, pe o alta bucata de sticla, un ghemotoc de cirpe. Grigore Verdes povesteste ca, de fapt, asa se fura aur din mina. Ghemotocul, uns cu grasime, era introdus in anus pentru a insela paznicii care ar fi putut cauta in multe parti, dar nu si acolo. O traista uscata de timp se dovedeste a fi o alta dovada a stradaniei cu care minerii incercau sa se imbogateasca inselind proprietarii exploatarilor. Traista avea un spate dublu in care s-ar fi putut strecura cite o pepita, iar in interior, alte doua buzunare ar fi putut folosi in acelasi scop. O palarie pastrata si ea intr-unul dintre rafturi pare a fi printre primele obiecte de protectie la locul de munca. Aceasta, imbibata in ulei si praf, a capatat o duritate care ar fi facut fata unor evenimente mai putin dorite.
In alte camere ale muzeului se pot vedea citeva dintre cele mai interesante bucati de minereu, unele botezate dupa lucrurile pe care le-ar reprezenta: catel, sarpe, flori, balerina etc. Unul dintre jocurile hazardului a facut ca la spargerea in doua a unei pietre sa se dezvaluie, trasata de un strat de aur, harta Romaniei intregite.
Aurul din Brad a adus capitalismul
La Brad au aparut si primele semne ale capitalismului pentru ca aici au ajuns, pe la 1885, primii investitori straini, atrasi de zacamintele de aur (investitori nemti), iar in perioada interbelica s-a nascut un adevarat model romanesc al economiei de piata. Societatea “Mica”, printre ai carei actionari
s-au numarat Octavian Goga, gen. Averescu, Iuliu Maniu sau Ioan Gigurtu - prim-ministru al Romaniei -, si-a pastrat si azi renumele pentru modul cum a inteles sa isi rasplateasca actionarii, dar si muncitorii. In anul 1937, mina de la Brad avea o productie de 3,5 tone de aur pe an, mai mare decit intreaga productie de azi a Romaniei. Actionarii de la “Mica” isi extinsesera activitatea in intreaga zona, dar avintul activitatii avea sa fie taiat de razboi. Societatea nu si-a mai revenit niciodata, iar in '48 comunistii au nationalizat toate proprietatile particularilor.
Extractia aurului nu mai este rentabila
Astazi, Romania este al saselea producator al Europei, dar la nivel mondial, cantitatile de aur pe care le mai dau tarii Apusenii, 2,5 tone/an, sint neglijabile. Africa de Sud, care este liderul mondial la acest capitol, produce anual mai mult de 300 de tone de aur. In prezent, sint active cinci zone miniere, aceleasi de citeva sute de ani: Brad, Certej, Rosia Montana, Baia de Aries si Zlatna. Incredibil, dar industria unui adevarat simbol al bogatiei si puterii, aurul, produce acum someri, iar cheltuielile de extractie sint prea mari pentru a se mai vorbi de rentabilitate. Compania “Minvest”, care detine monopol asupra filoanelor romanesti, cel putin cele cunoscute, traieste din subventii. Activitatea ei este acum considerata neprofitabila si asta pentru ca pretul aurului a scazut la nivel mondial, iar preturile de extractie au crescut foarte mult in conditiile economiei romanesti postdecembriste. Investitii in utilaje nu s-au mai facut din anii '80, iar acum o problema o constituie chiar si costurile de reparatii si intretinere ale acestora. Si cind te gindesti ca vorbim despre AUR, miezul de legenda care a luat la propriu mintile a generatii intregi.
Miturile si legendele leaga aurul doar de nenorociri
Taranii din Viltori-Albastiu cred ca in satul lor este ingropata o comoara si ca deasupra ei, in unele zile, se ridica o flacara. Acum mai bine de 100 de ani, un localnic a sapat vreo zece metri ca sa ajunga la comoara. “Dupa ce a scos caldarea de aur si-a dus-o in casa, a doua zi caldarea era plina de jivine, serpi, sopirle”, spun localnicii. In aceeasi zi, a ingropat-o la loc, speriat de ceea ce ar putea urma.
- Tot o comoara a cautat si fiica unui satean din satul Fenes, careia tatal ii spusese ca s-ar afla pe Dimbau, unde ungurii au ascuns aur. Tinara a angajat 20 de barbati din satul Viltori care sa sape dupa comoara, dar lucrarile s-au oprit in fata unei porti de fier, iar femeia a murit in urma unui atac de cord.
- Batrinii din Izvorul Craiului cred ca linga riu a fost ingropat un voievod intr-un sicriu din aur. In Vinerea de Pasti, deasupra Izvorului se vad flacari galbene, iar in noaptea Invierii se aud batind clopote de sub Poduri, zona din preajma Virfului Vilcoi. Locul e considerat “rau”, iar blestemele se intind peste cei care vor sa ia aurul.
- Un loc unde au ramas si azi urme de sapaturi se afla linga Padurea Magura, in apropierea centrului Zlatnei. Un localnic spune ca l-a atras focul ce se ridica deasupra unei movile. A sapat doi metri si, brusc, s-a trezit aruncat de “ceva”, la 30 de metri mai jos.
- Legenda spune ca haiducii ar fi ascuns comori de aur in Pestera Polovraci, situata in apropiere de manastirea cu acelasi nume, construita in 1645, in Cheile Oltetului. Tot o legenda sustine ca in pestera ar exista un tezaur dacic, iar disparitiile misterioase ale celor care se incumeta in burta muntelui sporesc taina. (R.N)
Copyright © 1996-2002 Evenimentul Zilei Online.
vineri, 7 mai 2010
Cele Zece Porunci ale Vizitatorului de Mall - pentru el
1. Plecarea in Mall se pregateste cu o saptamana inainte, asa pentru a avea timp sa aduni cele necesare unui look trasnet.
2. Prietena va primi indicatii clare in privinta hainelor pe care le va purta.
3. Gelul de par va fi cumparat din timp, asta pentru a avea timp sa incercati cele 300 de tipuri de geluit cere exista. Se vor procura minim, subliniez minim 3 kg de materie prima (si aici ne referim la cei fara pretentii, pentru ceilalti cantitate poate creste exponential).
4. Hainele, unul din subiectele cheie. Vor fi obligatoriu hainele de duminica. Formula standard, deci care nu suporta nici o abatere, este:
-pantofi de lac, negri si cu catarama, se intelege ultra lacuiti;
-sosete albe, neaparat, si optional flausate;
-pantaloni de costum, cat mai negri si cat mai subtiri (indiferent de anotimp, lucru valabil si pentru ochelari de soare);
-puloverul cat mai rosu si pe gat (asta pentru sezonul de iarna);
Aici mai adaugam un accesoriu indinspenasabil: lantul (din orice material) care se poarta, bineinteles, peste pulover.
-optional se va purta in mana o bluza de trening (de preferinta din fas de firma).
5. Telefonul celular , puratat in mana tot timpul plimbarii. Iar la masa se va expune intr-un loc cat mai accesibil publicului. Caraceristica celularelor de mall este soneria data la maxim. Se va vorbi la telefon foarte tare, lumea trebuie sa sti ca esti un tip cool.
6. Guma de mesatecat, va fi cat mai expusa, iar mestecarea ei va face foarte rapid. Gura va fi putin intredeschisa.
7. Ghiulul, se poarta pe degetul mic si constituie unul din obiectele absolut necesare.
8. Conversatia: nu se vor aborda subiecte pentru care este necesar un coeficient de inteligenta care se scrie cu trei cifre. Subiecte predilecte: masini, masini, masini, adidasi, femei.
9. Masina: bine vazuti vor fi cei cu jeepuri si cu masini tari (care se pot imprumuta de la tata sau eventual de la un vecin). Locul de parcare se va alege cu grija, masina, la fel ca telefonul, va fi cat
mai expusa publicului. Cheile de la masina se vor tine in mana langa telefon , niciodata in buzunar.
10. Cand ajungi in mall poarta-te natural.
2. Prietena va primi indicatii clare in privinta hainelor pe care le va purta.
3. Gelul de par va fi cumparat din timp, asta pentru a avea timp sa incercati cele 300 de tipuri de geluit cere exista. Se vor procura minim, subliniez minim 3 kg de materie prima (si aici ne referim la cei fara pretentii, pentru ceilalti cantitate poate creste exponential).
4. Hainele, unul din subiectele cheie. Vor fi obligatoriu hainele de duminica. Formula standard, deci care nu suporta nici o abatere, este:
-pantofi de lac, negri si cu catarama, se intelege ultra lacuiti;
-sosete albe, neaparat, si optional flausate;
-pantaloni de costum, cat mai negri si cat mai subtiri (indiferent de anotimp, lucru valabil si pentru ochelari de soare);
-puloverul cat mai rosu si pe gat (asta pentru sezonul de iarna);
Aici mai adaugam un accesoriu indinspenasabil: lantul (din orice material) care se poarta, bineinteles, peste pulover.
-optional se va purta in mana o bluza de trening (de preferinta din fas de firma).
5. Telefonul celular , puratat in mana tot timpul plimbarii. Iar la masa se va expune intr-un loc cat mai accesibil publicului. Caraceristica celularelor de mall este soneria data la maxim. Se va vorbi la telefon foarte tare, lumea trebuie sa sti ca esti un tip cool.
6. Guma de mesatecat, va fi cat mai expusa, iar mestecarea ei va face foarte rapid. Gura va fi putin intredeschisa.
7. Ghiulul, se poarta pe degetul mic si constituie unul din obiectele absolut necesare.
8. Conversatia: nu se vor aborda subiecte pentru care este necesar un coeficient de inteligenta care se scrie cu trei cifre. Subiecte predilecte: masini, masini, masini, adidasi, femei.
9. Masina: bine vazuti vor fi cei cu jeepuri si cu masini tari (care se pot imprumuta de la tata sau eventual de la un vecin). Locul de parcare se va alege cu grija, masina, la fel ca telefonul, va fi cat
mai expusa publicului. Cheile de la masina se vor tine in mana langa telefon , niciodata in buzunar.
10. Cand ajungi in mall poarta-te natural.
Ce poate sa faca telefonul mobil...
1. Apelul de urgenta este 112 peste tot in lume.Acest numar poate fi apelat si daca ai tastele blocate. Incearca!
2. Ti-ai inchis cheile in masina si esti departe de casa, unde-ti tii cheile de rezerva? Daca este cineva acasa, cu telefon mobil, suna-l si roaga-l sa tina cheile aproape de telefonul lui. Tu apropie telefonul tau la 20 cm de usa masinii. Persoana de acasa apasa pe telecomanda cheii de rezerva si ti se vor deschide usile.
Functioneaza si cu usa portbagajului. Incearca!
3. Ti s-a descarcat mobilul? Orice mobil are o incarcare de rezerva in baterie, care se activeaza la combinatia *3370# si iti asigura o incarcatura de rezerva de 50%. Cand iti pui telefonul la incarcat, se incarca si rezerva, putand s-o folosesti si alta data.
4. Ce poti face, daca ti se fura mobilul? Comerciantii de telefoane tin secret aceasta informatie, ca hotul sa poata folosi telefonul furat si sa consume serviciile telefoniei, iar cel de la care s-a furat, sa-si cumpere telefon nou.
Trebuie sa afli seria telefonului tau. Pentru aceasta tasteaza *#06#, fara a apasa alte taste si pe ecran va aparea automat seria. Acest cod este unic in lume si este seria telefonului tau. Noteaza acest cod si pune-l in loc sigur. Daca ti se fura telefonul, anunta operatorul tau de telefonie si comunica-i acest cod. Acesta ii permite sa-ti blocheze telefonul (aparatul in sine) si hotul nu va putea folosi telefonul tau, nici daca schimba cartela SIM.
2. Ti-ai inchis cheile in masina si esti departe de casa, unde-ti tii cheile de rezerva? Daca este cineva acasa, cu telefon mobil, suna-l si roaga-l sa tina cheile aproape de telefonul lui. Tu apropie telefonul tau la 20 cm de usa masinii. Persoana de acasa apasa pe telecomanda cheii de rezerva si ti se vor deschide usile.
Functioneaza si cu usa portbagajului. Incearca!
3. Ti s-a descarcat mobilul? Orice mobil are o incarcare de rezerva in baterie, care se activeaza la combinatia *3370# si iti asigura o incarcatura de rezerva de 50%. Cand iti pui telefonul la incarcat, se incarca si rezerva, putand s-o folosesti si alta data.
4. Ce poti face, daca ti se fura mobilul? Comerciantii de telefoane tin secret aceasta informatie, ca hotul sa poata folosi telefonul furat si sa consume serviciile telefoniei, iar cel de la care s-a furat, sa-si cumpere telefon nou.
Trebuie sa afli seria telefonului tau. Pentru aceasta tasteaza *#06#, fara a apasa alte taste si pe ecran va aparea automat seria. Acest cod este unic in lume si este seria telefonului tau. Noteaza acest cod si pune-l in loc sigur. Daca ti se fura telefonul, anunta operatorul tau de telefonie si comunica-i acest cod. Acesta ii permite sa-ti blocheze telefonul (aparatul in sine) si hotul nu va putea folosi telefonul tau, nici daca schimba cartela SIM.
Problema de logica
Intuneric...
Gonesti cu masina cu o viteza constanta...
In stanga ta e o prapastie, in dreapta ta, paralel cu tine, merge o autospeciala de pompieri - cu aceeasi viteza ca tine.
In fata ta galopeaza un elefant la fel de repede, care e mai mare decat masina ta si pe care nu poti sa-l depasesti.
In spate te urmareste un elicopter, foarte aproape de sol.
Ce faci ca sa scapi din situatia asta?
Raspunsul: Te dai jos din carusel si altadata nu mai bei ca porcu'
Gonesti cu masina cu o viteza constanta...
In stanga ta e o prapastie, in dreapta ta, paralel cu tine, merge o autospeciala de pompieri - cu aceeasi viteza ca tine.
In fata ta galopeaza un elefant la fel de repede, care e mai mare decat masina ta si pe care nu poti sa-l depasesti.
In spate te urmareste un elicopter, foarte aproape de sol.
Ce faci ca sa scapi din situatia asta?
Raspunsul: Te dai jos din carusel si altadata nu mai bei ca porcu'
Febra aurului
Dan si Lori Zimmanck ies din cort in aerul rece al diminetii insorite, undeva in Californnia, si se pregatesc de lucru. Lori umple o cutie de cafea cu apa din paraul din apropiere, in timp ce Dan priveste cerul, incercand sa isi dea seama daca o sa ploua.
In jurul lor doar cantecul pasarilor si susurul raului Stanislaus tulbura linistea. Se anunta o noua zi insorita, o zi in care - cine stie? - poate vor deveni bogati. Dan, in varsta de 35 de ani, cu o constitutie subtire, dar puternica, isi incalta cizmele si intra in rau. Venele de la tampla par sa i se sparga in timp ce muta bolovani grei pentru a ajunge la sedimentele de roca de baza pe care le cerne intr-o galeata. Lori, in varsta de 45 de ani, i se alatura si ea, continuand sa cearna pana cand nu mai ramane decat nisip si pietris.
Cu multa grija, Lori ia cate o mana plina din acest amestec de nisip si pietris si il rastoarna tot in saitrocul lui Dan. Acesta il scufunda in apa si il spala. Il vantura inainte si inapoi pana cand nu mai ramane aproape niciun pic de nisip. Si numai atunci incepi sa zaresti ceea ce ei numesc "culoarea". Dan imi intinde saitrocul si termin eu de cernut. Nu mai este nicio indoiala ca este aur. Nu este usor sa descrii senzatia care te cuprinde cand vezi aur pentru prima oara, dar nimeni nu o poate uita. "Febra aurului" descrie cel mai bine acest sentiment si a cuprins din ce in ce mai multe persoane precum Dan si Lori in cea mai mare goana dupa aur din California de la Marea Criza Economica. Creditele scumpe, pierderea locurilor de munca si costurile ridicate la combustibil, toate au dus la o crestere a pretului metalului galben care i-a incurajat pe miile de noi cautatori sa ia din nou cu asalt dealurile.
Avand in vedere declinul actiunilor la bursa din ultimii ani, aurul a devenit din ce in ce mai atractiv pentru tot mai multe persoane care vor sa-si reechilibreze investitiile. In 2007, 20.000 de cautatori de aur au depus cereri pentru teren la birourile de stat din California si la Biroul American de Gestionare a Terenurilor (din engleza BLM). In 2008, cifra a crescut cu 20%, pana la 24.000, in doar 12 luni.
Este usor de inteles de ce. La inceputul lui 2000, 28 de grame de aur valorau putin sub 300 de dolari. Pana la sfarsitul anului, pretul pentru livrarea imediata a crescut la aproape 1.000 de dolari.
Asadar, o buna ocazie de a investi niste bani in echipamente rudimentare si de a-ti incerca norocul, nu-i asa? Ei bine, da... sau poate nu. Desi se complace si el in vise de a gasi un depozit de pepite care sa-i schimbe viata, Dan este primul care iti va spune ca in aceasta goana dupa aur putini sunt cei care ajung sa se imbogateasca. Dan si Lori cauta de luni intregi impreuna cu prietenii lor, Richard "Scotty" Evans, in varsta de 46 de ani, si prietena acestuia, Maureen Carey, de 41 de ani, in jurul bifurcatiei din partea sudica a raului Stanislaus, pe dealurile de la poalele Muntilor Sierra Nevada, langa Columbia, la 260 de kilometri nord-est de San Francisco.
Un lucru insemnat este faptul ca aici a inceput prima goana dupa aur, intre 1848 si 1855. Atunci, vreo 300.000 de oameni din toata lumea au invadat regiunea dupa ce James Marshall a descoperit aur in timp ce conducea echipa insarcinata cu lucrarile de constructie la o fabrica de cherestea din Coloma.
In timpul nebuniei care a urmat, s-au gasit 340.000 kilograme de aur (in valoare de circa 10,5 miliarde de dolari la pretul actual). Dintre primii cautatori, multi s-au imbogatit, dar si mai multi s-au intors acasa fara nimic, poate doar considerandu-se norocosi ca nu au fost rapusi de boli sau omorati in accidente sau din cauza diverselor dispute.
Cautatorii din ziua de azi sunt mai in siguranta, insa sa gasesti aur e inca la fel de dificil. "De fapt, trebuie sa muti pamant si pietre dintr-un loc in altul", spune Dan. "Trebuie sa muncesti din greu inainte sa gasesti ceva. Trebuie dati la o parte bolovanii pentru a ajunge la sedimente si la roca de baza. Si abia acolo poti sa speri ca vei gasi aurul adus la vale de apele izvorate din munti."
"Trebuie sa pui din pamantul sapat in saitroc, sa-l sortezi si apoi sa-l speli. Si nu exista un sentiment mai frumos pe lume decat atunci cand incepi sa zaresti solzisorii stralucitori sau, daca ai noroc, o pepita de aur!"
Dan a avut un an bun si a dat lovitura cand a gasit patru pepite in trei zile, inclusiv una care cantarea 14 grame, chiar de ziua lui. Valoarea pepitelor si a bucatilor de aur (fragmente suficient de mari pentru a putea fi prinse literalmente cu doua degete) nu consta doar in greutatea lor. Bucati din care se pot face bijuterii frumoase se vand adesea la pret dublu sau triplu. Desi au fost destul de norocosi, o "captura" la care au muncit 12 luni nu le va aduce lui Dan si Lori decat undeva intre 8.250 si 10.500 de dolari. Si, spre deosebire de alti cautatori care fac asta doar in weekend, ei lucreaza permanent.
"Nu avem nevoie de mult", spune Lori. "Avem tot ce ne trebuie aici. Locuim in cort si avem rulota noastra. Apa ne-o luam de la un parau si auzim doar cantecul pasarilor si susurul raului. Fiecare zi este altfel si de aceea interesanta, pentru ca nu stii niciodata cat de norocos vei fi. Este un mod de viata minunat."
Si unul decent. In ultimii ani, Scotty a facut sapaturi in Virginia, dar s-a alaturat apoi goanei dupa aur din California, fiindca nu mai dorea sa continue o afacere pe care o pusese la cale cu un unchi de-al sau.
Copiata de-aici http://www.erd.ro/febra_aurului
In jurul lor doar cantecul pasarilor si susurul raului Stanislaus tulbura linistea. Se anunta o noua zi insorita, o zi in care - cine stie? - poate vor deveni bogati. Dan, in varsta de 35 de ani, cu o constitutie subtire, dar puternica, isi incalta cizmele si intra in rau. Venele de la tampla par sa i se sparga in timp ce muta bolovani grei pentru a ajunge la sedimentele de roca de baza pe care le cerne intr-o galeata. Lori, in varsta de 45 de ani, i se alatura si ea, continuand sa cearna pana cand nu mai ramane decat nisip si pietris.
Cu multa grija, Lori ia cate o mana plina din acest amestec de nisip si pietris si il rastoarna tot in saitrocul lui Dan. Acesta il scufunda in apa si il spala. Il vantura inainte si inapoi pana cand nu mai ramane aproape niciun pic de nisip. Si numai atunci incepi sa zaresti ceea ce ei numesc "culoarea". Dan imi intinde saitrocul si termin eu de cernut. Nu mai este nicio indoiala ca este aur. Nu este usor sa descrii senzatia care te cuprinde cand vezi aur pentru prima oara, dar nimeni nu o poate uita. "Febra aurului" descrie cel mai bine acest sentiment si a cuprins din ce in ce mai multe persoane precum Dan si Lori in cea mai mare goana dupa aur din California de la Marea Criza Economica. Creditele scumpe, pierderea locurilor de munca si costurile ridicate la combustibil, toate au dus la o crestere a pretului metalului galben care i-a incurajat pe miile de noi cautatori sa ia din nou cu asalt dealurile.
Avand in vedere declinul actiunilor la bursa din ultimii ani, aurul a devenit din ce in ce mai atractiv pentru tot mai multe persoane care vor sa-si reechilibreze investitiile. In 2007, 20.000 de cautatori de aur au depus cereri pentru teren la birourile de stat din California si la Biroul American de Gestionare a Terenurilor (din engleza BLM). In 2008, cifra a crescut cu 20%, pana la 24.000, in doar 12 luni.
Este usor de inteles de ce. La inceputul lui 2000, 28 de grame de aur valorau putin sub 300 de dolari. Pana la sfarsitul anului, pretul pentru livrarea imediata a crescut la aproape 1.000 de dolari.
Asadar, o buna ocazie de a investi niste bani in echipamente rudimentare si de a-ti incerca norocul, nu-i asa? Ei bine, da... sau poate nu. Desi se complace si el in vise de a gasi un depozit de pepite care sa-i schimbe viata, Dan este primul care iti va spune ca in aceasta goana dupa aur putini sunt cei care ajung sa se imbogateasca. Dan si Lori cauta de luni intregi impreuna cu prietenii lor, Richard "Scotty" Evans, in varsta de 46 de ani, si prietena acestuia, Maureen Carey, de 41 de ani, in jurul bifurcatiei din partea sudica a raului Stanislaus, pe dealurile de la poalele Muntilor Sierra Nevada, langa Columbia, la 260 de kilometri nord-est de San Francisco.
Un lucru insemnat este faptul ca aici a inceput prima goana dupa aur, intre 1848 si 1855. Atunci, vreo 300.000 de oameni din toata lumea au invadat regiunea dupa ce James Marshall a descoperit aur in timp ce conducea echipa insarcinata cu lucrarile de constructie la o fabrica de cherestea din Coloma.
In timpul nebuniei care a urmat, s-au gasit 340.000 kilograme de aur (in valoare de circa 10,5 miliarde de dolari la pretul actual). Dintre primii cautatori, multi s-au imbogatit, dar si mai multi s-au intors acasa fara nimic, poate doar considerandu-se norocosi ca nu au fost rapusi de boli sau omorati in accidente sau din cauza diverselor dispute.
Cautatorii din ziua de azi sunt mai in siguranta, insa sa gasesti aur e inca la fel de dificil. "De fapt, trebuie sa muti pamant si pietre dintr-un loc in altul", spune Dan. "Trebuie sa muncesti din greu inainte sa gasesti ceva. Trebuie dati la o parte bolovanii pentru a ajunge la sedimente si la roca de baza. Si abia acolo poti sa speri ca vei gasi aurul adus la vale de apele izvorate din munti."
"Trebuie sa pui din pamantul sapat in saitroc, sa-l sortezi si apoi sa-l speli. Si nu exista un sentiment mai frumos pe lume decat atunci cand incepi sa zaresti solzisorii stralucitori sau, daca ai noroc, o pepita de aur!"
Dan a avut un an bun si a dat lovitura cand a gasit patru pepite in trei zile, inclusiv una care cantarea 14 grame, chiar de ziua lui. Valoarea pepitelor si a bucatilor de aur (fragmente suficient de mari pentru a putea fi prinse literalmente cu doua degete) nu consta doar in greutatea lor. Bucati din care se pot face bijuterii frumoase se vand adesea la pret dublu sau triplu. Desi au fost destul de norocosi, o "captura" la care au muncit 12 luni nu le va aduce lui Dan si Lori decat undeva intre 8.250 si 10.500 de dolari. Si, spre deosebire de alti cautatori care fac asta doar in weekend, ei lucreaza permanent.
"Nu avem nevoie de mult", spune Lori. "Avem tot ce ne trebuie aici. Locuim in cort si avem rulota noastra. Apa ne-o luam de la un parau si auzim doar cantecul pasarilor si susurul raului. Fiecare zi este altfel si de aceea interesanta, pentru ca nu stii niciodata cat de norocos vei fi. Este un mod de viata minunat."
Si unul decent. In ultimii ani, Scotty a facut sapaturi in Virginia, dar s-a alaturat apoi goanei dupa aur din California, fiindca nu mai dorea sa continue o afacere pe care o pusese la cale cu un unchi de-al sau.
Copiata de-aici http://www.erd.ro/febra_aurului
duminică, 2 mai 2010
Coduri secrete sau universale Nokia
oata lumea are telefon Nokia, pentru ca “e bune”. Dar nu toata lumea stie adevaratul potential al uni telefon Nokia. Mai jos aveti o lista cu coduri secrete si universale la Nokia.
(1) *3370# Activarea EFR – De obicei sunetul in convorbiri este redus cu 5%
(2) #3370# Dezactivarea (EFR) sau *3370#
(3) *#4720# Activarea Half Rate Codec – Telefonul va folosi un sunet de calitate inferioara dar timpul in convorbiri va creste cu 30%
(4) *#4720# Dezactivarea Half Rate Codec.
(5) *#0000# Afiseaza versiunea de software instalata pe telefon
(6) *#9999# alternativa daca *#0000# nu merge
(7) *#06# pentru aflarea numarului IMEI (International Mobile Equipment Identity)
(9) #pw+1234567890+ 2# Network Lock Status.
(10) #pw+1234567890+ 3# Country Lock Status.
(11) #pw+1234567890+ 4# SIM Card Lock Status.
(12) *#147# (vodafone) afisarea ultimului apel format de pe acel telefon
(13) *#1471# ultimul apel (Only vodofone).
(14) *#2640# Afiseaza codul de securitate activ
(15) *#30# Afiseaza numarul privat
(16) *#43# Verifici daca”Call Waiting” este activat
(17) *#67705646# Indeparteaza logo-ul operatorului pe Nokia 3310 si 3330.
(18) *#73# Reseteaza timpul si scorurile din jocuri
(19) *#7780# Restore factory settings. (se intelege)
(20) *#92702689# Afiseaza – 1.Serial Number, 2.Data Fabricarii, 3.Data Cumpararii, 4.Data la care a fost reparat (0000 apare cand nu a fost reparat niciodata)
(21) **21*number# Activeaza “All Calls” pentru a redirecta apelurile catre numarul de telefon specificat.
(22) **61*number# Activeaza “No Reply” pentru a redirecta apelurile catre numarul de telefon specificat.
(23) **67*number# Activeaza “On Busy” pentru a redirecta apelurile catre numarul de telefon specificat.
(24) 12345 Codul de securitate preinstalat
Data Fabricarii *#3283#
ISDN Code
Pentru a verifica Numarul ISDN pe un telefon Nokia folositi acest cod *#92772689#
(1) *3370# Activarea EFR – De obicei sunetul in convorbiri este redus cu 5%
(2) #3370# Dezactivarea (EFR) sau *3370#
(3) *#4720# Activarea Half Rate Codec – Telefonul va folosi un sunet de calitate inferioara dar timpul in convorbiri va creste cu 30%
(4) *#4720# Dezactivarea Half Rate Codec.
(5) *#0000# Afiseaza versiunea de software instalata pe telefon
(6) *#9999# alternativa daca *#0000# nu merge
(7) *#06# pentru aflarea numarului IMEI (International Mobile Equipment Identity)
(9) #pw+1234567890+ 2# Network Lock Status.
(10) #pw+1234567890+ 3# Country Lock Status.
(11) #pw+1234567890+ 4# SIM Card Lock Status.
(12) *#147# (vodafone) afisarea ultimului apel format de pe acel telefon
(13) *#1471# ultimul apel (Only vodofone).
(14) *#2640# Afiseaza codul de securitate activ
(15) *#30# Afiseaza numarul privat
(16) *#43# Verifici daca”Call Waiting” este activat
(17) *#67705646# Indeparteaza logo-ul operatorului pe Nokia 3310 si 3330.
(18) *#73# Reseteaza timpul si scorurile din jocuri
(19) *#7780# Restore factory settings. (se intelege)
(20) *#92702689# Afiseaza – 1.Serial Number, 2.Data Fabricarii, 3.Data Cumpararii, 4.Data la care a fost reparat (0000 apare cand nu a fost reparat niciodata)
(21) **21*number# Activeaza “All Calls” pentru a redirecta apelurile catre numarul de telefon specificat.
(22) **61*number# Activeaza “No Reply” pentru a redirecta apelurile catre numarul de telefon specificat.
(23) **67*number# Activeaza “On Busy” pentru a redirecta apelurile catre numarul de telefon specificat.
(24) 12345 Codul de securitate preinstalat
Data Fabricarii *#3283#
ISDN Code
Pentru a verifica Numarul ISDN pe un telefon Nokia folositi acest cod *#92772689#
Site-uri interesante( II )
Balena albastra in marime naturala
Capturezi video tot ce se intampla pe monitorul tau fara sa instalezi nici un program
Carte pentru copii.( cum se "fac"copii )
Selectie de poze si imagini ilare .....
Statistici interesante real-time.
Generator de embleme.
Generator de semne de atentionare.
-
Capturezi video tot ce se intampla pe monitorul tau fara sa instalezi nici un program
Carte pentru copii.( cum se "fac"copii )
Selectie de poze si imagini ilare .....
Statistici interesante real-time.
Generator de embleme.
Generator de semne de atentionare.
-
Corespondentul TVR Dorin Suciu, despre Revoluţie şi incidentele din martie 1990 de la Tg. Mureş
• publicat la: 25 March 2010
* Printeaza
* RSS Comentarii
* Trimite Email
Corespondentul TVR Dorin Suciu, despre Revoluţie şi incidentele din martie 1990 de la Tg. Mureş
21 decembrie 1989. Ora 18. Sunt la Tg. Mureş, în faţa Comitetului Judeţean de Partid cel puţin 10.000 de oameni. Se scandează „Jos dictatorul!”, „Libertate!”, „Pentru copii!”, „Suntem fraţi…”. Ora 20. Se trage cu trasoare! Mulţimea fuge, apoi se regrupează. Se scandează în continuare. Cel mai impresionant răsună „Pentru copii!”… E cutremu-rător. Nu credeam că apuc clipa asta…
22 decembrie 1989. Ora 9. În faţa „Judeţenei” s-au strâns cel puţin 20.000 de oameni. Disperaţi, dezlănţuiţi… Se spunea că ieri seară au fost împuşcate vreo 15 persoane. Filmez. Mulţimea mă priveşte cu suspiciune. Unii, cu ostilitate. Soldaţii la fel. Mi-e cumplit de frică! Ora 12. Se trage ultima salvă. În aer… De bucurie: Ceauşescu a fugit! Lumea se îmbrăţişează. Filmez şi plâng. Ora 13. Pe ferestrele „Judeţenei” de Partid, oamenii continuă să arunce portretele lui Ceauşescu şi tot felul de cărţi cu coperţi roşii. Se ţin discursuri ad-hoc. Brusc, încerc o senzaţie stranie, apoi înţeleg: sunt în limba maghiară. Până atunci, tot ce se scandase a fost româneşte…
23 decembrie 1989. Sunt acasă, în familie, lipit de televizor. Se transmit imagini filmate de mine, la Tg. Mureş, în timp ce se comentează Revoluţia de la Braşov! Îmi vine să urlu! Mă sună prietenii şi protestează. La TVRL – Televiziunea Română Liberă, pe post, ambasadorul Ungariei la Bucureşti. Crainicul, Petre Popescu, care citeşte traducerea, se opreşte deconcertat: în text, vorba de… „poporul maghiar din Transilvania”! Reia lectura, corectând… „minoritatea maghiară”. Peste câteva momente, altă „greşeală”: „Popoarele din Transilvania”. Corectează din nou.
24 decembrie 1989. Apare pe ecran Géza Domokos, care anunţa formarea Uniunii Democratice a Maghiarilor din România, U.D.M.R., reprezentanta „poporului maghiar din Transilvania”… Nu-l mai corectează nimeni…
25 decembrie 1989. Astăzi s-a născut Hristos. Tot astăzi, „Antichrist” a murit. Mai exact a fost împuşcat. Ciudate coincidenţe…
28 decembrie 1989. Sunt la Odorheiu Secuiesc. Aflu despre miliţienii omorâţi la Cristur, Dealu, Zarca. Români şi unguri. Filmez ruinele sediului miliţiei din Odorhei. Mi se povesteşte… Cumplit! De unde atâta ură şi bestialitate? La Primăria din Odorheiu Secuiesc, toate inscripţiile în limba română au dispărut. Au apărut cele ungureşti. Trebuie că pastorul László Tőkés e fericit. Pentru el, a declarat că limba română a fost un instrument de tortură. Fac anticamera la preşedintele local al Frontului Salvării Naţionale, Gabor Kolumbán, de la care aflu o mulţime de lucruri interesante: Odorheiu Secuiesc va deveni capitala unui viitor judeţ, sub jurisdicţia Ungariei. Domnul Attila Hoszu nu explică cum, dar e optimist. Se pare că primul pas a fost făcut: s-a scos placa de marmură cu inscripţia „Glorie eternă ostaşilor români” de pe monumentul din localitate. La spital, sosesc de zor maşini cu ajutoare din străinătate. Domnul Levente şi mai nu ştiu cum, cu haină lungă de piele, scund, cu mustaţa zburlită, autoritar şi plin de importanţă, întrerupe discuţia pe care o port cu unul dintre medici, anunţând ce-a hotărât: atât medicamentele, cât şi manualele şi cărţile, vor fi descărcate la spital. Peste câteva zile vor sosi şi maşinile de tipărit şi de copiat. Colegul meu, Dominic Füzesi, îmi sugerează să plecăm. Ieşim. Peste drum, ruinele Miliţiei, devenită inamic general, cu excepţia celei din Topliţa. Mă întorc la Tg. Mureş obosit, şi, mărturisesc, speriat.
30 decembrie 1989. Mă întâlnesc cu Kovács S., prieten de familie: „Aşa nu se mai poate – îmi spune. Vrem drepturi!”… „Ce drepturi? – îl întreb. Mă priveşte surprins şi încurcat.
4 ianuarie 1990. Sunt informat telefonic că în Harghita, românii şi-au format un Comitet de autoapărare, constituit din jurişti, ingineri, muncitori, militari şi profesori. În cadrul unor întrevederi separate, o delegaţie a Comitetului a prezentat stările de lucruri din judeţ domnilor Dumitru Mazilu, prim-vicepreşedinte al FSN, şi Király Károly, vicepreşedinte, apelând la stabilirea unor măsuri pentru instaurarea unui climat de ordine, linişte şi încredere.
5-10 ianuarie 1990. Continuă la Televiziunea Română Liberă sarabanda adeziunilor, luările de poziţie, incriminarea regimului Ceauşescu. Psiho-sociologii trăiesc vremuri interesante, fără îndoială. Ca noi toţi, de altfel. Şi febra contestării „şefilor”, a cadrelor de conducere e pe rol. Cad capete… Criteriile sunt cel mai adesea tulburi şi tulburate. La Sovata a ajuns primul domnul Gall, posesor al unui „frumos” cazier: delapidare, fals intelectual, uz de fals intelectual. Şi nu e singurul! Primar maghiar să fie… Se cântă pe tema naţionalismului unguresc. La Sovata, a fost înfiinţat un sindicat pe criterii strict etnice. Ca şi la Poşta din Tg. Mureş…
12 ianuarie 1990. Ce jalnică e imitaţia! După „modelul” celor din Capitală, şi la Tg. Mureş s-au adunat în faţa Primăriei vreo 500 de oameni. Vor „Jos comunismul!”, iar unii mai vor ceva: Ardealul autonom! Nici mai mult, nici mai puţin! Încearcă să-i potolească domnul Kincses Előd, fostul campion al României la 100 metri plat. Pare un tip rezonabil.
13 ianuarie 1990. Se vorbeşte tot mai insistent despre o posibilă separare a şcolilor pe criterii etnice. Soţia mea, născută şi trăită în Bucureşti, ea însăşi profesoară, îmi reproşează că am adus-o în mijlocul acestui „viespar”. Unii dintre colegii maghiari, n-o mai salută. Secţia maghiară a Studioului de Radio Târgu Mureş nu contribuie cu nimic la calmarea situaţiei. Dimpotrivă…
15 ianuarie 1990. Profesorul ing. Florin Oproescu mă anunţă că are informaţii sigure de la Ministerul Învăţământului că, la întâlnirea de ieri a reprezentanţilor U.D.M.R. cu ministrul adjunct Attila Pálfalvi, s-a cerut şi a fost aprobată separarea claselor române de cele maghiare la liceele „Papiu Ilarian” şi „Bolyai Farkas”. Hotărârea ar fi fost luată în lipsa reprezentanţilor cadrelor didactice române din Târgu Mureş. Nu a fost consultat Inspectoratul Şcolar Judeţean, iar delegatul trimis în numele U.D.M.R., inspectorul şcolar Farkas Ernest, nu a informat corect Ministerul. Trăiască politica faptului împlinit!
18 ianuarie 1990. Mi se spune că la şedinţa de ieri (de parcă eu aş putea filma… ieri!) cadrele didactice române de la Liceul „Bolyai” au respins în plenara Consiliului Profesoral ideea de separare pe criterii etnice, ca străină idealurilor Revoluţiei din decembrie. Aceasta e poziţia oficială. Adevărul e altul… Tratamentul aplicat profesorilor şi elevilor români, a devenit insuportabil. Sunt consideraţi ca nişte leproşi!
19 ianuarie 1990. S-au format şapte noi clase maghiare şi elevii români vor trebui să plece. 178 de elevi maghiari, de la „Papiu” şi „Bolyai”, care până acum au urmat cursurile în limba română, vor trebui să treacă în clase de limba maghiară. Chiar şi elevii dintr-a XII-a, cu riscul de a-şi compromite bacalaureatul şi admiterea! Cine incită, şi de ce?!
23 ianuarie 1990. Iau legătura cu Televiziunea Română din Bucureşti şi-i informez pe colegii de la redacţia maghiară despre ce se-ntâmplă în şcolile din Târgu Mureş, despre încercarea de a da afară, peste noapte, elevii români de la Liceul „Bolyai”, despre comportamentul elevilor maghiari de aici, care îi sfidează pe profesorii români. Atât Zoltán Boros cât şi Katalin Simonfi resping „de plano” ceea ce le relatez. Intervine colegul meu, Füzeşi, care confirmă spusele mele. Cei doi, sunt încurcaţi. Le propun ca împreună cu redacţia social-educativă, să organizăm o masă rotundă cu intelectualii români şi maghiari, pentru clarificarea poziţiilor şi a inten-ţiilor. Găsesc deplină înţelegere la redactorul şef de la social-educativ, Petrovici, şi de la Vartan Arachelian…
24 ianuarie 1990. Întâlnire cu domnul Odőn Bitay, şeful Comisiei pentru naţionalităţi a FSN-ului. Îi relatez situaţia de la Liceul „Bolyai”. îmi răspunde textual: „Da, am stat de vorbă cu generalul Scrieciu şi mi-a spus că elevii români au scris pe zidul liceului «Vă omorâm dacă ne daţi afară!»”… Tac. Înghit în sec. Regret că n-am avut prezenţa de spirit să mă ridic şi să plec fără să-l salut. „Obiceiuri” pe care nu le-am împrumutat!
27 ianuarie 1990. „Atrocităţi în zona Odorheiului!”… Ştiri? Zvonuri? Două lucruri sunt însă certe: intelectuali români, îndeosebi profesori, continuă să părăsească zona! Pe de altă parte, izolat, Odorheiu Secuiesc riscă să sufere un fel de blocadă economică. S-a ajuns prea departe…
29 ianuarie 1990. La emisiunea TVR în limba maghiară, ministrul adjunct Attila Pálfalvi – cunoscut nomenclaturist, promovat pe criterii de echilibru etnic, rector al Politehnicii din Cluj, personal de Elena Ceauşescu – ilustrează cu succes principiul „itt és most”. Nu e singurul. După Revoluţie, cam toată lumea vrea să obţină ceva „aici şi acum”, sau, cum se spunea în urmă cu 2000 de ani, „hic et nunc”. Se pare că „Marile idei” se reîntâlnesc peste milenii. Oricum, psihologia umană e lucru’ dracului!
30 ianuarie 1990. Elevii maghiari de la Liceul „Bolyai” au intrat în grevă. Vor separarea imediată! Cine-o fi în „umbra” lor?
31 ianuarie 1990. Plec şi filmez la Miercurea Ciuc. Mă frământă crimele împotriva miliţienilor. Dintre cei şase ucişi, doi erau unguri… E semn că n-au fost doar crime etnice, ci, mai degrabă, lovituri mortale date miliţiei, ca simbol al Statului Român. Caut răspuns şi la altă întrebare: cum s-a putut întâmpla în zona Odorheiului ceea ce s-a întâmplat? Iată răspunsul găsit chiar de la doamna procuror Maria R., al cărei soţ e român: „Toţi erau convinşi că «Itt lesz magyar világ» («Aici va fi lume ungurească»)”…
2 februarie 1990. Armosferă tensionată între cele două „tabere”. Românii se simt descurajaţi, intimidaţi şi abandonaţi. Presa centrală tace sau, în cel mai bun caz, e ambiguă. „România Liberă” e pro… Smaranda Enache. Florina mă roagă să ne înapoiem la Bucureşti… Să ieşim din „viesparul” ăsta!
5 februarie 1990. „La comedia e finita”. telexul de la minister decide separarea şcolilor după criterii etnice. Poate e mai bine aşa…
7 februarie 1990. Filmez la „Polivalenta” din Târgu Mureş. Şedinţa de constituire a „Vetrei Româneşti”… Atmosferă foarte fierbinte. Oameni optimişti că vor înceta agresiunile împotriva românilor. Extrem de tranşant discursul domnului dr. Zeno Opriş. Peste nici patru ore, reacţie violentă a Postului de Radio Kossuth.
8 februarie 1990. Miting al elevilor români în curtea Liceului „Bolyai”. Se scandează: „Nici măcar în comunism nu era separatism!”, „Bolyai e al tuturor, chiar şi al românilor!”, „Suntem fraţi, nu ne separaţi!”, „Suntem de naţionalitate copii!”… A doua zi, miting în faţa „Primăriei Judeţene” (oribilă „inovaţie”!). Cei trei miniştri, Stănăşilă, Demeny şi Stumph sunt copios fluieraţi şi huiduiţi de elevii români, extrem de frustraţi. Filmez… Seara, e difuzat interviul făcut de Ildiko Bădescu, extrem de ponderat. Primim telefoane injurioase şi de ameninţare, într-o românească stâlcită: „O să vă spânzurăm, bestii ce sunteţi!”.
10 februarie 1990. Marş tăcut al maghiarilor, purtând o carte şi o lumânare în mână. „Regie” şi organizare de notă maximă. O coloană uriaşă, cu aproape 90.000 de persoane, aduse în judeţele Mureş, Harghita şi Covasna, condusă prin radiotelefoane. O singură greşeală: toate lozincile, cu excepţia celei din faţa coloanei, scrise în ungureşte. Oare cui se adresau? NU autorităţilor româneşti? Oricum efectul psihologic e covârşitor. Sunt intimidat şi chiar speriat. Filmez… În final, o rugăciune urmată de discursul rostit de Sütő András, fostul „chiriaş” al părinţilor mei, în vremea, sper pentru totdeauna, răposatei Regiuni Autonome Maghiare. Atunci i-au scos din casă, pentru a oferi condiţii optime de creaţie acestui „realist-socialist”, în obsedantul deceniu.
11 februarie 1990. La „Actualităţi”, se difuzează reportajele pe care le-am făcut în zilele anterioare. U.D.M.R.-ul, ca de obicei, protestează: cum am îndrăznit eu, Dorin Suciu, să difuzez, unul lângă altul, mitingul elevilor români cu marşul tăcut?! Decizia n-a fost şi nici nu putea fi, a mea. Le dau numărul de telefon al domnului Teodor Brateş… Să-l înjure pe el. Apare la TVRL… Domokos Géza, care se chinuie să demonstreze că elevii români din Tg. Mureş au fost manipulaţi.
18 februarie 1990. Zavera din Bucureşti nu e imitată la Târgu Mureş. Mă mir!
25 februarie 1990. Campania electorală din Ungaria se apropie de apogeu. Cea mai ieftină metodă de a-ţi convinge alegătorii, e „îmbrăţişarea soartei poporului maghiar din Transilvania”. Cum vor sfârşi „jocurile”?
27 februarie 1990. A fost profanată statuia lui Avram Iancu din centrul oraşului, mânjind pe soclu ceva indescifrabil, cu vopsea roşie. „Persoana rezonabilă” din 12 ianuarie, Előd Kincses, demonstrează, cu logică rizibilă, că românii au făcut-o! A plecat la Bucureşti o delegaţie care va înmâna preşedintelui Ion Iliescu un dosar privind situaţia din Târgu Mureş.
5 martie 1990. Teribil de tendenţioase emisiunile în limba maghiară ale TVRL. Zoltán Boros face un joc inconştient de periculos. Nici redacţia în limba maghiară de la Radio Târgu Mureş nu rămâne datoare. Florina îmi povesteşte că în primele zile după difuzarea emisiunilor de luni, în limba maghiară, nu te mai poţi înţelege cu elevii maghiari. Încă cere din nou să plecăm la Bucureşti.
8 martie 1990. Continuă panica la Livezeni. În zilele de 10 sau 11 februarie, imitând marşul cu cărţi şi lumânări aprinse de la Tg. Mureş, când a înconjurat şcoala, i-a speriat pe elevii români din clasele I-IV. De atunci, zilnic, atât ei, cât şi profesorii, sunt ameninţaţi de tot felul de beţivani, care dau buzna în clase, în timpul orei. Mi se cere să filmez. N-o fac. „Linia” domnului Teodor Brateş are ciudăţeniile ei. Ori difuzează din partea cealaltă, ori spune că refuză difuzarea, militând astfel pentru împăcare şi stabilitate.
10 martie 1990. La Sovata a fost doborâtă de pe soclu statuia lui Nicolae Bălcescu. „Vatra Românească” protestează vehement!
12 martie 1990. Începe greva studenţilor maghiari de la I.M.F. Târgu Mureş. Li s-a oferit totul: admitere şi cursuri în limba maghiară… Acum, vor şi alte privilegii, să aibă locuri separate la admitere, practica medicală s-o facă tot în limba maghiară, iar I.M.F. Târgu Mureş să fie afiliată la o Universitate… „Bolyai”. Cam asta vor!
13 martie 1990. Filmez greva. Altă regie, gata-gata să stoarcă lacrimi şi să provoace milă. Studenţii stau pe scările Institutului, înfofoliţi, în paturi, cu o carte în mână. Pe pereţi, lozinci în limba maghiară. Au apărut, foarte prompt, reporteri din Occident. Mulţi vorbesc ungureşte. De exemplu, cei din Danemarca…
15 martie 1990. Miercurea Ciuc. La ora 9, întâlnire cu Nicolae Melinescu, coleg de redacţie, venit de la Bucureşti. Intenţionează să facă un reportaj la Ciumani, cu constructorii de căsuţe de vacanţă, în perspectiva cumpărării uneia. Pe drum, surpriză! Începând cu ieşirea din Miercurea Ciuc şi terminând cu Ciumani, lângă Gheorgheni, în toate satele era arborat tricolorul maghiar, roşu-alb-verde. Sute şi sute de steaguri. Drapelul românesc, doar pe clădirile oficiale. Coborâm din maşină şi le examinăm. Sunt toate identice ca mărime, iar pânza de calitate foarte bună. Ne întrebăm, zâmbind cu amar, dacă nu cumva, peste noapte, am fost ocupaţi de Ungaria şi încă nu ştim…
Am primit însă şi explicaţii: se împlineau 142 de ani de la revoluţia ungară! O cifră cât se poate de „rotundă”… Filmăm la Ciumani. La întoarcere oprim la Ciceu. Dinspre gară răsuna peste toată zona, din difuzoare puse la maxim, imnul de stat al Ungariei. Până şi pe monumentul lui Bălcescu din centrul oraşului Miercurea Ciuc a fost arborat drapelul Ungariei!
16 martie 1990. Ora 18. Ne întoarcem la Tg. Mureş. La intersecţia din cartierul Tudor Vladimirescu, multă lume adunată. Peste zi, la Farmacia 28, a avut loc un incident. Informaţii confuze. Ba că n-au vrut să servească o reţetă pentru un pensionar, pentru că farmacistei nu i-a vorbit în limba ei maternă; ba că s-au arborat o lozincă iredentistă şi drapelul Ungariei. Oamenii se contrazic. Sunt iritaţi. Jigniţi. La ora 20, în apropierea locuinţei mele, de pe Bulevardul 1 Decembrie 1918, un autoturism Trabant 3-MS-6755, condus de Nagy Samuel, muncitor la „Azo Mureş”, a intrat în plină viteză în coloana de români, care se-ndreptau spre centru, cu steaguri tricolore româneşti ridicate deasupra capetelor. Au fost rănite 14 persoane, patru dintre acestea foarte grav. Demonstranţii au răsturnat „Trabant”-ul şi i-au dat foc, iar poliţia l-a reţinut pe făptaş, aflat şi în stare avansată de ebrietate. Demonstranţii au manifestat o vreme în faţa căminelor studenţeşti, scandând „Trăiască, trăiască, trăiască Ardealul, Moldova şi Ţara Românească”. Urmăresc consternat cum TVRL transmite informaţia că pastorul László Tőkés cere preşedintelui Bush să nu acorde României clauza naţiunii celei mai favorizate. Oare în ce calitate? Cine l-o fi împuternicit?
17 martie 1990. Miting de protest al studenţilor români împotriva perturbării activităţii I.M.F., prin greva studenţilor maghiari. Filmez. Incident (sau provocare?) în cursul mitingului de la „Polivalentă”. Împreună cu Adrian Popescu, fotoreporter la Agenţia Reuters, îl căutăm la Poliţie pe şoferul „Trabant”-ului, Nagy Samuel. Arată groaznic. Faţă tumefiată. Cere clemenţă, spunând că a fost beat. Se discuta că ieri, n-a fost doar „Trabant”-ul, ci şi o „Dacie” albă, 1-MS-5112, care i-a gonit pe demonstranţi. De unde atâta ură?!
19 martie 1990. Miting românesc în faţa „Primăriei Judeţene”. Scandările, dezvăluie starea de spirit care s-a încheiat: „Murim, luptăm, Ardealul nu-l cedăm”, „Limba română să fie stăpână”, „Iliescu, nu uita, şi Ardealu-i ţara ta”. Se cânta „Hora Unirii”. Cineva dă tonul la „Deşteaptă-te, române!”… S-au adunat dureri mari, mai ales după evenimentele din 15 şi 16 martie. Filmez. Reacţii de furie. Intru în sediu. Filmez şi din balcon. Mulţimea cere demisia lui Kincses Előd, membru al Comitetului Judeţean al C.P.U.N. Mureş. Încearcă să vorbească, dar e huiduit. Penibilă ipostază! E silit să-şi dea demisia. Scot filmul din aparat. O maşină specială pleacă cu el la Bucureşti.
Seara, aşteptând difuzarea filmărilor, aflu şi de incidentele de la sediul partidelor. Sunt destule neclarităţi. Sütő András a fost bătut. E o tragedie. Sütő e, totuşi, un simbol. Filmul nu e difuzat. Sunt dezamăgit. Şi eu, dar şi cei care m-au văzut filmând la miting. Din nou, politica struţului…
20 martie 1990. N-am mai notat nimic începând cu 20 martie. N-am mai avut nici timp, nici putere, nici chef. Voi încerca să rememorez acele zile. Nu va fi greu, pentru că tot ceea ce s-a întâmplat atunci, nu se poate uita. S-a întipărit pe retina mea, fotogramă cu fotogramă.
În dimineaţa zile de 20 martie, s-au strâns în faţa „Primăriei Judeţene” spre 13.000 de maghiari: „Sus Kincses”, „Afară cu românii”. Cam acestea erau lozincile de… luptă. N-am putut pătrunde în sediu să filmez. Atmosferă încărcată. La ora 14, primăria Judeţeană a fost ocupată, iar generalul Scrieciu, preşedintele „Judeţenei” CPUN, luat şi ţinut ostatic 16 ore, până a doua zi, când au sosit trupele de paraşutişti, care au eliberat „Primăria Judeţeană”. După ora 15, românii, aflând despre ce se-ntâmpla, s-au adunat în partea de jos a centrului oraşului. Situaţia a devenit explozivă… Doar un cordon firav de poliţişti despărţea cele două „tabere” destul de înfierbântate: ungurii şi românii. Ajutat de prietenul şi colegul Dorin Borda, ziarist la „Cuvântul Liber”, m-am instalat cu aparatul de filmat şi magnetofonul în camera 504 a Hotelului „Grand”, în care locuia publicistul Gabriel Huideş, de la ziarul „Opinia” din Iaşi, venit special pentru a fi martor ocular la evenimentul dinainte anunţat. Împreună au fost martori la tot ce s-a întâmplat. În jurul orei 17, au sosit cei de pe Valea Gurghiului şi a Mureşului, ridicând numărul românilor masaţi în faţa Primăriei Municipiului Târgu Mureş, pe treptele Catedralei Ortodoxe – mici şi în partea Hotelului „Grand”, la circa 1.500-2.000. Urcat în picioare, pe pervazul ferestrei, am filmat confruntarea, la început verbală, apoi în jurul orei 18, când cordonul poliţiştilor a fost „spart”, de un grup de 200-300 de inconştienţi, veniţi de pe strada Bradului. Confruntarea sângeroasă a urmat… O confruntare în care ungurii erau de 9 sau de 10 ori mai mulţi, dar şi bine pregătiţi pentru o astfel de confruntare. De aici şi explicaţia faptului că şi numărul românilor răniţi grav a fost de trei-patru ori mai mare decât al ungurilor.
În tot acest răstimp, cameramanul irlandez şi el venit din vreme, în aşteptarea „spectacolului” dinainte anunţat, probabil de U.D.M.R., filma de la fereastra camerei 707. Au urmat apoi acele scene atroce, filmate şi de irlandez, şi de mine. Fiecare pentru televiziunea pe care o slujea. Şi pe cea din Irlanda, eu pe cea din România, la acea oră încă unica, cu arie naţională de difuzare. Era aproape momentul când am plâns a doua oară, după Revoluţie. Am plâns de furie. De neputinţă… Am trăit cel mai îngrozitor sentiment pe care îl poate trăi un om… Ce s-a-ntâmplat? Când armata a despărţit cele două tabere, printr-un cordon de tancuri, am plecat din Hotelul „Grand”, expediind de urgentă cele trei casete pe care le-am înregistrat, la TVRL, la Bucureşti. După developare, prima casetă înregistrată s-a dovedit a fi bună, a doua acceptabilă, filmată pe lumină scăzută, iar a treia, neutilizabilă, total subexpusă. După vizionare în masa de montaj, cineva a scris pe cutia cu pelicula „Imagini blânde din Tg. Mureş”. Filmul există şi azi, păstrat în loc sigur, dau asigurări că imaginile nu sunt deloc „blânde”. Filmul n-a intrat niciodată pe post! De ce? Prefer să cred că din cauza unei „bâlbâieli” redacţionale. Şi nici nu s-a amintit pe post că Televiziunea Română a fost prezentă la faţa locului. De aceea am plâns… Mai ales că a fost un prilej perfect pentru o anumită parte a presei, de a blama şi înjura televiziunea naţională, acest fetiş naţional. Au făcut-o acele ziare, care n-au catadicsit să trimită la faţa locului un reporter, care să ofere informaţii directe, de la faţa locului, nu culese din relatările reporterilor de radio şi televiziune, sau din alte surse… Am vrut să difuzez pe post acel film, la 1 aprilie 1990, dar am renunţat, la rugămintea domnului profesor Ioan Mânzatu, vicepreşedinte al CPUN, care, în prezenţa domnilor Răzvan Teodorescu şi Alexandru Stark, mi-au explicat că acele imagini n-ar face decât să înrăutăţească o situaţie pe cale de stabilizare, dar şi să îngroape demersurile Comisiei de Anchetă…
File din jurnalul publicistului Dorin Suciu, corespondent al TVR în decembrie 1989 si martie 1990 în Târgu-Mureş
NapocaNews
* Printeaza
* RSS Comentarii
* Trimite Email
Corespondentul TVR Dorin Suciu, despre Revoluţie şi incidentele din martie 1990 de la Tg. Mureş
21 decembrie 1989. Ora 18. Sunt la Tg. Mureş, în faţa Comitetului Judeţean de Partid cel puţin 10.000 de oameni. Se scandează „Jos dictatorul!”, „Libertate!”, „Pentru copii!”, „Suntem fraţi…”. Ora 20. Se trage cu trasoare! Mulţimea fuge, apoi se regrupează. Se scandează în continuare. Cel mai impresionant răsună „Pentru copii!”… E cutremu-rător. Nu credeam că apuc clipa asta…
22 decembrie 1989. Ora 9. În faţa „Judeţenei” s-au strâns cel puţin 20.000 de oameni. Disperaţi, dezlănţuiţi… Se spunea că ieri seară au fost împuşcate vreo 15 persoane. Filmez. Mulţimea mă priveşte cu suspiciune. Unii, cu ostilitate. Soldaţii la fel. Mi-e cumplit de frică! Ora 12. Se trage ultima salvă. În aer… De bucurie: Ceauşescu a fugit! Lumea se îmbrăţişează. Filmez şi plâng. Ora 13. Pe ferestrele „Judeţenei” de Partid, oamenii continuă să arunce portretele lui Ceauşescu şi tot felul de cărţi cu coperţi roşii. Se ţin discursuri ad-hoc. Brusc, încerc o senzaţie stranie, apoi înţeleg: sunt în limba maghiară. Până atunci, tot ce se scandase a fost româneşte…
23 decembrie 1989. Sunt acasă, în familie, lipit de televizor. Se transmit imagini filmate de mine, la Tg. Mureş, în timp ce se comentează Revoluţia de la Braşov! Îmi vine să urlu! Mă sună prietenii şi protestează. La TVRL – Televiziunea Română Liberă, pe post, ambasadorul Ungariei la Bucureşti. Crainicul, Petre Popescu, care citeşte traducerea, se opreşte deconcertat: în text, vorba de… „poporul maghiar din Transilvania”! Reia lectura, corectând… „minoritatea maghiară”. Peste câteva momente, altă „greşeală”: „Popoarele din Transilvania”. Corectează din nou.
24 decembrie 1989. Apare pe ecran Géza Domokos, care anunţa formarea Uniunii Democratice a Maghiarilor din România, U.D.M.R., reprezentanta „poporului maghiar din Transilvania”… Nu-l mai corectează nimeni…
25 decembrie 1989. Astăzi s-a născut Hristos. Tot astăzi, „Antichrist” a murit. Mai exact a fost împuşcat. Ciudate coincidenţe…
28 decembrie 1989. Sunt la Odorheiu Secuiesc. Aflu despre miliţienii omorâţi la Cristur, Dealu, Zarca. Români şi unguri. Filmez ruinele sediului miliţiei din Odorhei. Mi se povesteşte… Cumplit! De unde atâta ură şi bestialitate? La Primăria din Odorheiu Secuiesc, toate inscripţiile în limba română au dispărut. Au apărut cele ungureşti. Trebuie că pastorul László Tőkés e fericit. Pentru el, a declarat că limba română a fost un instrument de tortură. Fac anticamera la preşedintele local al Frontului Salvării Naţionale, Gabor Kolumbán, de la care aflu o mulţime de lucruri interesante: Odorheiu Secuiesc va deveni capitala unui viitor judeţ, sub jurisdicţia Ungariei. Domnul Attila Hoszu nu explică cum, dar e optimist. Se pare că primul pas a fost făcut: s-a scos placa de marmură cu inscripţia „Glorie eternă ostaşilor români” de pe monumentul din localitate. La spital, sosesc de zor maşini cu ajutoare din străinătate. Domnul Levente şi mai nu ştiu cum, cu haină lungă de piele, scund, cu mustaţa zburlită, autoritar şi plin de importanţă, întrerupe discuţia pe care o port cu unul dintre medici, anunţând ce-a hotărât: atât medicamentele, cât şi manualele şi cărţile, vor fi descărcate la spital. Peste câteva zile vor sosi şi maşinile de tipărit şi de copiat. Colegul meu, Dominic Füzesi, îmi sugerează să plecăm. Ieşim. Peste drum, ruinele Miliţiei, devenită inamic general, cu excepţia celei din Topliţa. Mă întorc la Tg. Mureş obosit, şi, mărturisesc, speriat.
30 decembrie 1989. Mă întâlnesc cu Kovács S., prieten de familie: „Aşa nu se mai poate – îmi spune. Vrem drepturi!”… „Ce drepturi? – îl întreb. Mă priveşte surprins şi încurcat.
4 ianuarie 1990. Sunt informat telefonic că în Harghita, românii şi-au format un Comitet de autoapărare, constituit din jurişti, ingineri, muncitori, militari şi profesori. În cadrul unor întrevederi separate, o delegaţie a Comitetului a prezentat stările de lucruri din judeţ domnilor Dumitru Mazilu, prim-vicepreşedinte al FSN, şi Király Károly, vicepreşedinte, apelând la stabilirea unor măsuri pentru instaurarea unui climat de ordine, linişte şi încredere.
5-10 ianuarie 1990. Continuă la Televiziunea Română Liberă sarabanda adeziunilor, luările de poziţie, incriminarea regimului Ceauşescu. Psiho-sociologii trăiesc vremuri interesante, fără îndoială. Ca noi toţi, de altfel. Şi febra contestării „şefilor”, a cadrelor de conducere e pe rol. Cad capete… Criteriile sunt cel mai adesea tulburi şi tulburate. La Sovata a ajuns primul domnul Gall, posesor al unui „frumos” cazier: delapidare, fals intelectual, uz de fals intelectual. Şi nu e singurul! Primar maghiar să fie… Se cântă pe tema naţionalismului unguresc. La Sovata, a fost înfiinţat un sindicat pe criterii strict etnice. Ca şi la Poşta din Tg. Mureş…
12 ianuarie 1990. Ce jalnică e imitaţia! După „modelul” celor din Capitală, şi la Tg. Mureş s-au adunat în faţa Primăriei vreo 500 de oameni. Vor „Jos comunismul!”, iar unii mai vor ceva: Ardealul autonom! Nici mai mult, nici mai puţin! Încearcă să-i potolească domnul Kincses Előd, fostul campion al României la 100 metri plat. Pare un tip rezonabil.
13 ianuarie 1990. Se vorbeşte tot mai insistent despre o posibilă separare a şcolilor pe criterii etnice. Soţia mea, născută şi trăită în Bucureşti, ea însăşi profesoară, îmi reproşează că am adus-o în mijlocul acestui „viespar”. Unii dintre colegii maghiari, n-o mai salută. Secţia maghiară a Studioului de Radio Târgu Mureş nu contribuie cu nimic la calmarea situaţiei. Dimpotrivă…
15 ianuarie 1990. Profesorul ing. Florin Oproescu mă anunţă că are informaţii sigure de la Ministerul Învăţământului că, la întâlnirea de ieri a reprezentanţilor U.D.M.R. cu ministrul adjunct Attila Pálfalvi, s-a cerut şi a fost aprobată separarea claselor române de cele maghiare la liceele „Papiu Ilarian” şi „Bolyai Farkas”. Hotărârea ar fi fost luată în lipsa reprezentanţilor cadrelor didactice române din Târgu Mureş. Nu a fost consultat Inspectoratul Şcolar Judeţean, iar delegatul trimis în numele U.D.M.R., inspectorul şcolar Farkas Ernest, nu a informat corect Ministerul. Trăiască politica faptului împlinit!
18 ianuarie 1990. Mi se spune că la şedinţa de ieri (de parcă eu aş putea filma… ieri!) cadrele didactice române de la Liceul „Bolyai” au respins în plenara Consiliului Profesoral ideea de separare pe criterii etnice, ca străină idealurilor Revoluţiei din decembrie. Aceasta e poziţia oficială. Adevărul e altul… Tratamentul aplicat profesorilor şi elevilor români, a devenit insuportabil. Sunt consideraţi ca nişte leproşi!
19 ianuarie 1990. S-au format şapte noi clase maghiare şi elevii români vor trebui să plece. 178 de elevi maghiari, de la „Papiu” şi „Bolyai”, care până acum au urmat cursurile în limba română, vor trebui să treacă în clase de limba maghiară. Chiar şi elevii dintr-a XII-a, cu riscul de a-şi compromite bacalaureatul şi admiterea! Cine incită, şi de ce?!
23 ianuarie 1990. Iau legătura cu Televiziunea Română din Bucureşti şi-i informez pe colegii de la redacţia maghiară despre ce se-ntâmplă în şcolile din Târgu Mureş, despre încercarea de a da afară, peste noapte, elevii români de la Liceul „Bolyai”, despre comportamentul elevilor maghiari de aici, care îi sfidează pe profesorii români. Atât Zoltán Boros cât şi Katalin Simonfi resping „de plano” ceea ce le relatez. Intervine colegul meu, Füzeşi, care confirmă spusele mele. Cei doi, sunt încurcaţi. Le propun ca împreună cu redacţia social-educativă, să organizăm o masă rotundă cu intelectualii români şi maghiari, pentru clarificarea poziţiilor şi a inten-ţiilor. Găsesc deplină înţelegere la redactorul şef de la social-educativ, Petrovici, şi de la Vartan Arachelian…
24 ianuarie 1990. Întâlnire cu domnul Odőn Bitay, şeful Comisiei pentru naţionalităţi a FSN-ului. Îi relatez situaţia de la Liceul „Bolyai”. îmi răspunde textual: „Da, am stat de vorbă cu generalul Scrieciu şi mi-a spus că elevii români au scris pe zidul liceului «Vă omorâm dacă ne daţi afară!»”… Tac. Înghit în sec. Regret că n-am avut prezenţa de spirit să mă ridic şi să plec fără să-l salut. „Obiceiuri” pe care nu le-am împrumutat!
27 ianuarie 1990. „Atrocităţi în zona Odorheiului!”… Ştiri? Zvonuri? Două lucruri sunt însă certe: intelectuali români, îndeosebi profesori, continuă să părăsească zona! Pe de altă parte, izolat, Odorheiu Secuiesc riscă să sufere un fel de blocadă economică. S-a ajuns prea departe…
29 ianuarie 1990. La emisiunea TVR în limba maghiară, ministrul adjunct Attila Pálfalvi – cunoscut nomenclaturist, promovat pe criterii de echilibru etnic, rector al Politehnicii din Cluj, personal de Elena Ceauşescu – ilustrează cu succes principiul „itt és most”. Nu e singurul. După Revoluţie, cam toată lumea vrea să obţină ceva „aici şi acum”, sau, cum se spunea în urmă cu 2000 de ani, „hic et nunc”. Se pare că „Marile idei” se reîntâlnesc peste milenii. Oricum, psihologia umană e lucru’ dracului!
30 ianuarie 1990. Elevii maghiari de la Liceul „Bolyai” au intrat în grevă. Vor separarea imediată! Cine-o fi în „umbra” lor?
31 ianuarie 1990. Plec şi filmez la Miercurea Ciuc. Mă frământă crimele împotriva miliţienilor. Dintre cei şase ucişi, doi erau unguri… E semn că n-au fost doar crime etnice, ci, mai degrabă, lovituri mortale date miliţiei, ca simbol al Statului Român. Caut răspuns şi la altă întrebare: cum s-a putut întâmpla în zona Odorheiului ceea ce s-a întâmplat? Iată răspunsul găsit chiar de la doamna procuror Maria R., al cărei soţ e român: „Toţi erau convinşi că «Itt lesz magyar világ» («Aici va fi lume ungurească»)”…
2 februarie 1990. Armosferă tensionată între cele două „tabere”. Românii se simt descurajaţi, intimidaţi şi abandonaţi. Presa centrală tace sau, în cel mai bun caz, e ambiguă. „România Liberă” e pro… Smaranda Enache. Florina mă roagă să ne înapoiem la Bucureşti… Să ieşim din „viesparul” ăsta!
5 februarie 1990. „La comedia e finita”. telexul de la minister decide separarea şcolilor după criterii etnice. Poate e mai bine aşa…
7 februarie 1990. Filmez la „Polivalenta” din Târgu Mureş. Şedinţa de constituire a „Vetrei Româneşti”… Atmosferă foarte fierbinte. Oameni optimişti că vor înceta agresiunile împotriva românilor. Extrem de tranşant discursul domnului dr. Zeno Opriş. Peste nici patru ore, reacţie violentă a Postului de Radio Kossuth.
8 februarie 1990. Miting al elevilor români în curtea Liceului „Bolyai”. Se scandează: „Nici măcar în comunism nu era separatism!”, „Bolyai e al tuturor, chiar şi al românilor!”, „Suntem fraţi, nu ne separaţi!”, „Suntem de naţionalitate copii!”… A doua zi, miting în faţa „Primăriei Judeţene” (oribilă „inovaţie”!). Cei trei miniştri, Stănăşilă, Demeny şi Stumph sunt copios fluieraţi şi huiduiţi de elevii români, extrem de frustraţi. Filmez… Seara, e difuzat interviul făcut de Ildiko Bădescu, extrem de ponderat. Primim telefoane injurioase şi de ameninţare, într-o românească stâlcită: „O să vă spânzurăm, bestii ce sunteţi!”.
10 februarie 1990. Marş tăcut al maghiarilor, purtând o carte şi o lumânare în mână. „Regie” şi organizare de notă maximă. O coloană uriaşă, cu aproape 90.000 de persoane, aduse în judeţele Mureş, Harghita şi Covasna, condusă prin radiotelefoane. O singură greşeală: toate lozincile, cu excepţia celei din faţa coloanei, scrise în ungureşte. Oare cui se adresau? NU autorităţilor româneşti? Oricum efectul psihologic e covârşitor. Sunt intimidat şi chiar speriat. Filmez… În final, o rugăciune urmată de discursul rostit de Sütő András, fostul „chiriaş” al părinţilor mei, în vremea, sper pentru totdeauna, răposatei Regiuni Autonome Maghiare. Atunci i-au scos din casă, pentru a oferi condiţii optime de creaţie acestui „realist-socialist”, în obsedantul deceniu.
11 februarie 1990. La „Actualităţi”, se difuzează reportajele pe care le-am făcut în zilele anterioare. U.D.M.R.-ul, ca de obicei, protestează: cum am îndrăznit eu, Dorin Suciu, să difuzez, unul lângă altul, mitingul elevilor români cu marşul tăcut?! Decizia n-a fost şi nici nu putea fi, a mea. Le dau numărul de telefon al domnului Teodor Brateş… Să-l înjure pe el. Apare la TVRL… Domokos Géza, care se chinuie să demonstreze că elevii români din Tg. Mureş au fost manipulaţi.
18 februarie 1990. Zavera din Bucureşti nu e imitată la Târgu Mureş. Mă mir!
25 februarie 1990. Campania electorală din Ungaria se apropie de apogeu. Cea mai ieftină metodă de a-ţi convinge alegătorii, e „îmbrăţişarea soartei poporului maghiar din Transilvania”. Cum vor sfârşi „jocurile”?
27 februarie 1990. A fost profanată statuia lui Avram Iancu din centrul oraşului, mânjind pe soclu ceva indescifrabil, cu vopsea roşie. „Persoana rezonabilă” din 12 ianuarie, Előd Kincses, demonstrează, cu logică rizibilă, că românii au făcut-o! A plecat la Bucureşti o delegaţie care va înmâna preşedintelui Ion Iliescu un dosar privind situaţia din Târgu Mureş.
5 martie 1990. Teribil de tendenţioase emisiunile în limba maghiară ale TVRL. Zoltán Boros face un joc inconştient de periculos. Nici redacţia în limba maghiară de la Radio Târgu Mureş nu rămâne datoare. Florina îmi povesteşte că în primele zile după difuzarea emisiunilor de luni, în limba maghiară, nu te mai poţi înţelege cu elevii maghiari. Încă cere din nou să plecăm la Bucureşti.
8 martie 1990. Continuă panica la Livezeni. În zilele de 10 sau 11 februarie, imitând marşul cu cărţi şi lumânări aprinse de la Tg. Mureş, când a înconjurat şcoala, i-a speriat pe elevii români din clasele I-IV. De atunci, zilnic, atât ei, cât şi profesorii, sunt ameninţaţi de tot felul de beţivani, care dau buzna în clase, în timpul orei. Mi se cere să filmez. N-o fac. „Linia” domnului Teodor Brateş are ciudăţeniile ei. Ori difuzează din partea cealaltă, ori spune că refuză difuzarea, militând astfel pentru împăcare şi stabilitate.
10 martie 1990. La Sovata a fost doborâtă de pe soclu statuia lui Nicolae Bălcescu. „Vatra Românească” protestează vehement!
12 martie 1990. Începe greva studenţilor maghiari de la I.M.F. Târgu Mureş. Li s-a oferit totul: admitere şi cursuri în limba maghiară… Acum, vor şi alte privilegii, să aibă locuri separate la admitere, practica medicală s-o facă tot în limba maghiară, iar I.M.F. Târgu Mureş să fie afiliată la o Universitate… „Bolyai”. Cam asta vor!
13 martie 1990. Filmez greva. Altă regie, gata-gata să stoarcă lacrimi şi să provoace milă. Studenţii stau pe scările Institutului, înfofoliţi, în paturi, cu o carte în mână. Pe pereţi, lozinci în limba maghiară. Au apărut, foarte prompt, reporteri din Occident. Mulţi vorbesc ungureşte. De exemplu, cei din Danemarca…
15 martie 1990. Miercurea Ciuc. La ora 9, întâlnire cu Nicolae Melinescu, coleg de redacţie, venit de la Bucureşti. Intenţionează să facă un reportaj la Ciumani, cu constructorii de căsuţe de vacanţă, în perspectiva cumpărării uneia. Pe drum, surpriză! Începând cu ieşirea din Miercurea Ciuc şi terminând cu Ciumani, lângă Gheorgheni, în toate satele era arborat tricolorul maghiar, roşu-alb-verde. Sute şi sute de steaguri. Drapelul românesc, doar pe clădirile oficiale. Coborâm din maşină şi le examinăm. Sunt toate identice ca mărime, iar pânza de calitate foarte bună. Ne întrebăm, zâmbind cu amar, dacă nu cumva, peste noapte, am fost ocupaţi de Ungaria şi încă nu ştim…
Am primit însă şi explicaţii: se împlineau 142 de ani de la revoluţia ungară! O cifră cât se poate de „rotundă”… Filmăm la Ciumani. La întoarcere oprim la Ciceu. Dinspre gară răsuna peste toată zona, din difuzoare puse la maxim, imnul de stat al Ungariei. Până şi pe monumentul lui Bălcescu din centrul oraşului Miercurea Ciuc a fost arborat drapelul Ungariei!
16 martie 1990. Ora 18. Ne întoarcem la Tg. Mureş. La intersecţia din cartierul Tudor Vladimirescu, multă lume adunată. Peste zi, la Farmacia 28, a avut loc un incident. Informaţii confuze. Ba că n-au vrut să servească o reţetă pentru un pensionar, pentru că farmacistei nu i-a vorbit în limba ei maternă; ba că s-au arborat o lozincă iredentistă şi drapelul Ungariei. Oamenii se contrazic. Sunt iritaţi. Jigniţi. La ora 20, în apropierea locuinţei mele, de pe Bulevardul 1 Decembrie 1918, un autoturism Trabant 3-MS-6755, condus de Nagy Samuel, muncitor la „Azo Mureş”, a intrat în plină viteză în coloana de români, care se-ndreptau spre centru, cu steaguri tricolore româneşti ridicate deasupra capetelor. Au fost rănite 14 persoane, patru dintre acestea foarte grav. Demonstranţii au răsturnat „Trabant”-ul şi i-au dat foc, iar poliţia l-a reţinut pe făptaş, aflat şi în stare avansată de ebrietate. Demonstranţii au manifestat o vreme în faţa căminelor studenţeşti, scandând „Trăiască, trăiască, trăiască Ardealul, Moldova şi Ţara Românească”. Urmăresc consternat cum TVRL transmite informaţia că pastorul László Tőkés cere preşedintelui Bush să nu acorde României clauza naţiunii celei mai favorizate. Oare în ce calitate? Cine l-o fi împuternicit?
17 martie 1990. Miting de protest al studenţilor români împotriva perturbării activităţii I.M.F., prin greva studenţilor maghiari. Filmez. Incident (sau provocare?) în cursul mitingului de la „Polivalentă”. Împreună cu Adrian Popescu, fotoreporter la Agenţia Reuters, îl căutăm la Poliţie pe şoferul „Trabant”-ului, Nagy Samuel. Arată groaznic. Faţă tumefiată. Cere clemenţă, spunând că a fost beat. Se discuta că ieri, n-a fost doar „Trabant”-ul, ci şi o „Dacie” albă, 1-MS-5112, care i-a gonit pe demonstranţi. De unde atâta ură?!
19 martie 1990. Miting românesc în faţa „Primăriei Judeţene”. Scandările, dezvăluie starea de spirit care s-a încheiat: „Murim, luptăm, Ardealul nu-l cedăm”, „Limba română să fie stăpână”, „Iliescu, nu uita, şi Ardealu-i ţara ta”. Se cânta „Hora Unirii”. Cineva dă tonul la „Deşteaptă-te, române!”… S-au adunat dureri mari, mai ales după evenimentele din 15 şi 16 martie. Filmez. Reacţii de furie. Intru în sediu. Filmez şi din balcon. Mulţimea cere demisia lui Kincses Előd, membru al Comitetului Judeţean al C.P.U.N. Mureş. Încearcă să vorbească, dar e huiduit. Penibilă ipostază! E silit să-şi dea demisia. Scot filmul din aparat. O maşină specială pleacă cu el la Bucureşti.
Seara, aşteptând difuzarea filmărilor, aflu şi de incidentele de la sediul partidelor. Sunt destule neclarităţi. Sütő András a fost bătut. E o tragedie. Sütő e, totuşi, un simbol. Filmul nu e difuzat. Sunt dezamăgit. Şi eu, dar şi cei care m-au văzut filmând la miting. Din nou, politica struţului…
20 martie 1990. N-am mai notat nimic începând cu 20 martie. N-am mai avut nici timp, nici putere, nici chef. Voi încerca să rememorez acele zile. Nu va fi greu, pentru că tot ceea ce s-a întâmplat atunci, nu se poate uita. S-a întipărit pe retina mea, fotogramă cu fotogramă.
În dimineaţa zile de 20 martie, s-au strâns în faţa „Primăriei Judeţene” spre 13.000 de maghiari: „Sus Kincses”, „Afară cu românii”. Cam acestea erau lozincile de… luptă. N-am putut pătrunde în sediu să filmez. Atmosferă încărcată. La ora 14, primăria Judeţeană a fost ocupată, iar generalul Scrieciu, preşedintele „Judeţenei” CPUN, luat şi ţinut ostatic 16 ore, până a doua zi, când au sosit trupele de paraşutişti, care au eliberat „Primăria Judeţeană”. După ora 15, românii, aflând despre ce se-ntâmpla, s-au adunat în partea de jos a centrului oraşului. Situaţia a devenit explozivă… Doar un cordon firav de poliţişti despărţea cele două „tabere” destul de înfierbântate: ungurii şi românii. Ajutat de prietenul şi colegul Dorin Borda, ziarist la „Cuvântul Liber”, m-am instalat cu aparatul de filmat şi magnetofonul în camera 504 a Hotelului „Grand”, în care locuia publicistul Gabriel Huideş, de la ziarul „Opinia” din Iaşi, venit special pentru a fi martor ocular la evenimentul dinainte anunţat. Împreună au fost martori la tot ce s-a întâmplat. În jurul orei 17, au sosit cei de pe Valea Gurghiului şi a Mureşului, ridicând numărul românilor masaţi în faţa Primăriei Municipiului Târgu Mureş, pe treptele Catedralei Ortodoxe – mici şi în partea Hotelului „Grand”, la circa 1.500-2.000. Urcat în picioare, pe pervazul ferestrei, am filmat confruntarea, la început verbală, apoi în jurul orei 18, când cordonul poliţiştilor a fost „spart”, de un grup de 200-300 de inconştienţi, veniţi de pe strada Bradului. Confruntarea sângeroasă a urmat… O confruntare în care ungurii erau de 9 sau de 10 ori mai mulţi, dar şi bine pregătiţi pentru o astfel de confruntare. De aici şi explicaţia faptului că şi numărul românilor răniţi grav a fost de trei-patru ori mai mare decât al ungurilor.
În tot acest răstimp, cameramanul irlandez şi el venit din vreme, în aşteptarea „spectacolului” dinainte anunţat, probabil de U.D.M.R., filma de la fereastra camerei 707. Au urmat apoi acele scene atroce, filmate şi de irlandez, şi de mine. Fiecare pentru televiziunea pe care o slujea. Şi pe cea din Irlanda, eu pe cea din România, la acea oră încă unica, cu arie naţională de difuzare. Era aproape momentul când am plâns a doua oară, după Revoluţie. Am plâns de furie. De neputinţă… Am trăit cel mai îngrozitor sentiment pe care îl poate trăi un om… Ce s-a-ntâmplat? Când armata a despărţit cele două tabere, printr-un cordon de tancuri, am plecat din Hotelul „Grand”, expediind de urgentă cele trei casete pe care le-am înregistrat, la TVRL, la Bucureşti. După developare, prima casetă înregistrată s-a dovedit a fi bună, a doua acceptabilă, filmată pe lumină scăzută, iar a treia, neutilizabilă, total subexpusă. După vizionare în masa de montaj, cineva a scris pe cutia cu pelicula „Imagini blânde din Tg. Mureş”. Filmul există şi azi, păstrat în loc sigur, dau asigurări că imaginile nu sunt deloc „blânde”. Filmul n-a intrat niciodată pe post! De ce? Prefer să cred că din cauza unei „bâlbâieli” redacţionale. Şi nici nu s-a amintit pe post că Televiziunea Română a fost prezentă la faţa locului. De aceea am plâns… Mai ales că a fost un prilej perfect pentru o anumită parte a presei, de a blama şi înjura televiziunea naţională, acest fetiş naţional. Au făcut-o acele ziare, care n-au catadicsit să trimită la faţa locului un reporter, care să ofere informaţii directe, de la faţa locului, nu culese din relatările reporterilor de radio şi televiziune, sau din alte surse… Am vrut să difuzez pe post acel film, la 1 aprilie 1990, dar am renunţat, la rugămintea domnului profesor Ioan Mânzatu, vicepreşedinte al CPUN, care, în prezenţa domnilor Răzvan Teodorescu şi Alexandru Stark, mi-au explicat că acele imagini n-ar face decât să înrăutăţească o situaţie pe cale de stabilizare, dar şi să îngroape demersurile Comisiei de Anchetă…
File din jurnalul publicistului Dorin Suciu, corespondent al TVR în decembrie 1989 si martie 1990 în Târgu-Mureş
NapocaNews
Abonați-vă la:
Postări (Atom)